Tot despre Carol I
În 1914, cînd a murit regele, Academia şi-a exprimat dorinţa de a vedea organizîndu-se un muzeu Carol I, alături de mausoleul de care era vorba în testamentul suveranului. Un muzeu consacrat acestei personalităţi şi epocii sale în istoria ţării. Pînă astăzi, nici una, nici alta din aceste intenţii nu s-a realizat. Mormîntul de la Argeş nu se va mai deschide şi, de fapt, continuitatea cu trecutul medieval al românilor pe care el o proclamă se poate înţelege simbolic. Muzeul rămîne o sarcină viitoare a Academiei, care, în sfîrşit, şi-a îndeplinit datoria de a-l primi ca membru de onoare pe Mihai I, cel care, din 1940 pînă în 1947, succedase înaintaşilor săi în patronajul asupra lucrărilor ei. Memoria lui Carol I a înviat, încetul cu încetul, în ultimii ani. În afară de reeditarea memoriilor sale pînă la încoronarea din 1881, au apărut o culegere de corespondenţă cu rudele germane (tatăl, care i-a fost sfetnic înţelept, fraţii şi atît de iubita soră), precum şi primul volum din jurnalul ţinut pînă la capăt, care cuprinde anii 1881-1887. Un splendid album de fotografii, în trei volume, ne-a arătat înfăţişarea Capitalei din timpul acelei lungi domnii. Acum, domnul inginer Nicolae Noica, din a cărui iniţiativă fusese alcătuită cartea la aniversarea unui secol de la expoziţia jubiliară din 1906, ne oferă încă un album şi sîntem încredinţaţi că vor urma şi altele. Acesta este intitulat Lucrări publice din vremea lui Carol I. Acte de fundare şi medalii comemorative. Dl Noica a fost ministru al Lucrărilor Publice, aşa că are, pentru marile construcţii care au marcat perioada primei modernizări, un interes deosebit. Îngrijitor al ediţiei este Stelian Ţurlea, care, şi el, cunoaşte bine epoca şi s-a străduit să-i stabilească locul cuvenit în atenţia publicului. Tiparul şi numeroasele ilustraţii, forma luxoasă a publicaţiei n-ar fi fost cu putinţă fără sprijinul guvernatorului Băncii Naţionale, vizibil prin prefaţa semnată Mugur Isărescu. Albumul începe cu actul oficial al proclamării Regatului (10/22 mai 1881, "în al şaisprezecelea an al domniei Noastre", după cum precizează Carol). Din seria lucrărilor care au asigurat o reţea de căi ferate, vedem pe rînd legea din 1879 pentru linia Buzău-Mărăşeşti şi actele solemne care, în 1890 şi 1895, au consemnat punerea pietrei fundamentale la podul de la Cernavodă şi inaugurarea sa. Urmează, în 1896, punerea pietrei de temelie a portului Constanţa, "care va duce peste mări numele românilor şi va înlesni, în toate vremurile, transportul bogăţiilor acestei ţări" (între iscăliturile regale de pe acest document este una neidentificată, a marelui duce Boris Vladimirovici). Pentru cel mai cunoscut edificiu public din acea epocă, Ateneul, avem numai medalia din 1889, anul cînd clădirea a fost încheiată. Cu acest prilej am aflat de ce monumentul are o formă circulară: arhitectul Albert Galleron şi experţii români care i-au aprobat planurile, Orăscu, Mincu, Socolescu şi Cerkez, au avut de înălţat Ateneul pe temeliile unui circ! Cu ei a colaborat şi inginerul-şef al Primăriei, Cucu-Starostescu, nume pe care-l poartă o străduţă pe lîngă Zambaccian, deşi nimeni nu mai ştie cine a fost. Galleron a lucrat în acelaşi timp la proiectul Băncii Naţionale, alături de alt arhitect francez, Cassien Bernard. Documentul reprodus aici păstrează data la care s-a început construcţia. Înzestrarea Capitalei şi a ţării cu monumente de esenţială importanţă e ilustrată mai departe de actele de fundare a palatelor de justiţie din Bucureşti (1890) şi Galaţi (1912), de acela al Casei de Economii şi Consemnaţiuni (1897), de acela al Ministerului Agriculturii (1894) şi de acela al Camerei de Comerţ (1908). Primăria Municipiului Bucureşti se găseşte astăzi în clădirea care trebuia să fie a Ministerului Lucrărilor Publice, proiectată de Petre Antonescu şi inaugurată în 1910, fiindcă n-a fost niciodată realizat acel proiect al lui Mincu pentru Primărie, care o făcea să semene cu un palat gotic din Nüremberg. Numai o asemenea colecţie de imagini temeinic comentate poate să dea o idee despre marele efort constructiv care a imprimat un caracter de prestigiu centrului Capitalei. Seria continuă cu Institutul Geologic (1906), cu ceea ce, pe vremea lui Tzigara-Samurcaş, era Muzeul Naţional (1912-1939), trecut prin cele mai înjositoare ipostaze pînă a fost închinat Ţăranului Român, cu Universitatea, din care clădirea lui Orăscu, începută în 1857 şi întregită în 1869, a fost bombardată în 1944, cu Şcolile de Poduri şi Şosele şi de Arte şi Meserii, aliniate una după alta la ieşirea străzii Polizu în Calea Griviţei. N-am putut aminti aici decît o parte din şirul de edificii zidite în domnia lui Carol I şi sub supravegherea lui atentă. Chiar dacă unele şi-au schimbat între timp destinaţia, faptul că ele au rezistat trecerii unui veac care a răvăşit oraşul face cinste constructorilor lor.