„Tineretul“, victima noastră dragă
E sfîrşit de an, ar trebui să vorbim despre lucruri frumoase, să trăim din plin „magia sărbătorilor“, sau, dimpotrivă, s-o ironizăm. Chiar dacă facem bancuri pe seama „spiritului Crăciunului“, e doar un alt fel contemporan de a trăi această sărbătoare. Cert e că, în perioada asta, cei mai mulţi dintre noi avem gînduri şi preocupări „de sezon“. Însă, pentru cine ajunge în partea asta de pagină, îndrăznesc să propun un subiect foarte diferit de „spiritul sărbătorilor“. Mai precis, cu un anumit fel de detaşare, despre o perspectivă profund subiectivă şi pesimistă asupra felului în care vedem „tineretul“.
„Tineretul“ e zona în care proiectăm cel mai des suma tuturor neîmplinirilor noastre. Dincolo de iubire autentică şi de ataşament, mecanismul acestei proiecţii e cel care ne face să ne simţim obligaţi să-i „orientăm cu precizie“ pe tineri, pentru „viaţa lor viitoare“. Uneori, „orientarea“ asta ia în calcul şi fiinţa care va trebui să se orienteze, ascultîndu-i dorinţele sau încercînd să-i descopere chemările ascunse. Asta în cazul în care copilul, adolescentul, tînărul scapă nepocniţi, nejigniţi, nebeşteliţi, netăiaţi cu lama cuvintelor care se „îngrijesc“ de toaleta zilnică a puştimii aflate „în formare“. Pînă cînd puştiul devine matur, şi-i mulţumeşte torţionarului care i-a schilodit copilăria, pentru că i-a dat „o educaţie stictă, dar sănătoasă“, care, în momente importante, „i-a prins bine“.
Pe mîna tinerilor „lăsăm noi ţara şi Lumea“. „Povara viitorului stă pe umerii lor.“ De parcă ei ar fi cerut cu orice chip acest lucru. Şi, cu cît ne e mai ruşine, în străfunduri, de „moştenirea“ pe care o lăsăm, cu atît mai mare e responsabilitatea care se aşază pe spinările „tinerei generaţii“. Pentru că „Tineretul ăsta habar n-are, domnule! Îl laşi un pic din mînă şi crapă de foame, că habar n-are să facă nimic. I s-a dat totul de-a gata… Dă-i drumu-n viaţă, şi-l vezi cum clachează la primul hop“. Pentru că „…nu ştie, domnule. Nu ştie! N-are anticorpi, e lipsit de orice ambiţie, gălbejit şi înstrăinat din cauza Internetului.“ Ideea principală e că „tineretul nu ştie“, iar noi trebuie să ştim în locul lui. Şi nu doar că nu ştie, dar „e străin de orice etică, de spirit comunitar şi de valori“. Dacă ne pune cineva să nuanţăm şi să spunem cu precizie despre ce e vorba, o să înceapă o lungă bîlbîială de generalităţi ridicole, de texte calpe, sfrijite, goale şi zgribulite, în frigul nopţii unui deşert al argumentaţiei.
Nu „noi“ sîntem răi şi vicioşi, iar „ei“ puri, cu orice chip. Nu asta e zona în care ar trebui pusă problema, pentru că ar fi complet greşit. Aici nu e vorba despre buni şi răi, ci despre poziţionare, pur şi simplu. Despre idealul în care maturitatea ar trebui să sosească la pachet şi cu un pic de seninătate şi de generozitate interioară, care nu au nimic de a face cu darea de mînă, cu ideea de cheltuială. Pentru că, cel mai des, „ei“ devin condamnaţi să ispăşească „păcatele“ noastre. „Ei“ sînt instrumentele de care ne ajutăm în ideea naivă că am putea sfida, cumva, finitudinea. Prin „ei“ rezolvăm tot soiul de lucruri pe care „noi“ n-am mai avut timp sau putere să le facem. Deşi, deseori, nu recunoaştem, îi şi invidiem pentru toate astea, cu o invidie care se întinde de la cea mai idioată pizmă, pînă la o formă sublimă a acestei metehne, care se transformă într-o iubire solidară greu de exprimat în cuvinte. Pe de altă parte, ipocrizia vîrstei de mijloc e cumplită – lumea e stricată pentru că aşa au făcut-o bătrînii, şi merge spre neant pentru că într-acolo o duc tinerii.
Lăsaţi deoparte copiii, adolescenţii, tinerii care merg la olimpiade internaţionale şcolare, la mari competiţii sportive, la mari concursuri muzicale, mînaţi de voinţele lor autentice. Da, aşa ceva există, e neîndoielnic acest fapt. Însă priviţi-i pe cei împinşi de la spate de părinţii care văd în asta o „investiţie“. Ceva care va trebui „să producă“ la un moment dat. „Ei“ au datoria de a întoarce cu dobîndă grasă tot ce s-a investit în devenirea lor. E pur şi simplu grotesc, dar uneori ai senzaţia că nu e nici o diferenţă între spectatorii cu ochii beliţi – urlînd din străfundurile plămînilor, la luptele de cocoşi, „încurajîndu-l“ pe cel pe care au pus banii – şi unii părinţi care pierd orice urmă de contact cu sinele, aruncîndu-şi progeniturile în competiţii de tot soiul, ca pe nişte fiinţe pe care le ţin în cuşcă şi le îngrijesc doar pentru concursuri.
Iar imaginea poate deveni şi mai înfricoşătoare, dacă mărim un pic unghiul vederii, luînd aminte şi la ochii hulpavi ai companiilor de toate soiurile care văd în „tineret“ cel mai fraged vînat cu putinţă, odată nimerit cu tranchilizantul care ne transformă, pe toţi, în clienţi. Cu cît mai fraged vînatul, cu atît mai bine. Ideea e că tînărul „poate să ducă mult“. De-aia e tînăr, nu? „Are toată viaţa înainte!“ Pe de o parte, Lumea care trage de frăgezimea asta, condimentînd-o cu mode de tot felul – haine, muzici, filme, jocuri –, pe de altă parte, părinţii şi şcoala, fiecare trăgînd într-o direcţie, uneori mai precisă, alteori complet difuză.
E dur, e forţat, e exagerat să vezi aşa lucrurile, dar tot ajungi – indiferent cît de mult ai refuza felul ăsta de perspectivă – să observi că „tineretul“ poate fi asemănat, la un moment dat, cu soiul acela de vînat perfect, din care nu se aruncă nimic. De la vînător, pînă la ultimul prădător, toţi iau cîte ceva. Toată lumea se hrăneşte cumva din tinereţea asta. Şi orice „muşcătură“ are grijă să pretindă că e, de fapt, o favoare la adresa tinereţii, care e sortită să rămînă veşnic datoare.
Poate că acum, de sărbători, la lumina beculeţelor de brad, în loc să croim obligativităţi meritocrate pentru eventuala vizită a lui Moş Crăciun, ne descoperim, totuşi, copiii aşa cum sînt ei. Copii.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.