Teodor Vârnav, „cel întîiu giogol din tîrgul Otacilor“

26 august 2015   IERI CU VEDERE SPRE AZI

De curînd a apărut la editura Polirom o nouă ediţie din memoriile lui Teodor Vârnav, cu o postfaţă semnată de Laurenţiu Faifer

Polirom, 2015). Născut la 1801, Teodor (Feodor) este fiul lui Costache Vârnav şi al Mărioarei, născută Chiruş. De fel din ţinutul Soroca, Teodor şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa pe drumurile Moldovei (mari) şi Ţării Româneşti. 

Memoriile lui Teodor Vârnav sînt un important izvor pentru o istorie a copilăriei la început de secol al XIX-lea. Gîndul ne poartă către copilăria lui petrecută în căutarea unui viitor şi la iarna petrecută pe cuptor din pricina unor ciubote inexistente, fără de care nu putea ajunge la şcoală: „sosind iarna, procazurile mele au început a mai avea oareşicare piedică din pricină că nu aveam ciubote în picioare, nu puteam ieşi afară desculţ“, îşi aminteşte Vârnav, aflat la mila neamurilor. Fiu de boiernaş scăpătat, Teodor Vârnav se plimbă din rudă în rudă, cu ceva dare de mînă, pentru a investi într-o educaţie aducătoare de viitor. Cuptorul lui Tudorachi Ciurea din Lamăşeni, ţinutul Sucevei, îi va fi, pentru o vreme, casă. Dar nu toate rudele sînt hapsîne şi dezinteresate.

Acelaşi Teodor Vârnav povesteşte cu entuziasm de întîlnirea cu „făcătoarea de bine“ Safta Leonarda, care va juca un rol major în viitorul lui. Asta nu înainte de a se ocupa de schimbarea înfăţişării copilului sărăcăcios şi neîngrijit: „îndată după ce au adus croitorul straile ce i s-au poruncit a face, m-a spălat, m-a curăţit şi m-a îmbrăcat europeneşte, întocmai ca copiii boierilor Leonarzi, făcîndu-mă

Copilul şi adolescentul Teodor Vârnav este întotdeauna spălat de alţii şi curăţirea pare un eveniment de zile mari. Dincolo de scaldele din vremurile verilor călduroase, Vârnav este spălat şi primenit atunci cînd ajunge într-o nouă casă cu mult mai curată decît ungherele bucătăriilor sau colibele slugilor şi ţiganilor pe unde îşi petrece timpul. Or, primenirea este cu totul necesară pentru a se aşeza în cercul social al celorlalţi. Iată o scenă petrecută la Bucureşti, în vara lui 1813: „Mergînd în cabinetul lui Ianachi, el îndată au scos dintr-o ladă nişte straie a lui şi le-au dat unei slugi, poruncindu-i ca să meargă cu mine la un croitor neamţ anume Iohan, şi din acele să-mi facă pe trupul meu un rînd de straie, după cea de pe urmă modă. De acolo să mă ducă la feredeu să mă spele, şi la bărbier să-mi tunză părul“. De altminteri, copilul nu are nevoie de atîta curăţenie, prezenţa lui în „public“, să zicem aşa, fiind destul de sporadică. Abia ajuns adult, Vârnav are un „băiat“ bun la toate, dar cu atribuţii obligatorii de curăţat cizmele şi mantaua, lucruri pe care le făcuse şi el, în adolescenţa lui zbuciumată, pentru mulţi alţii. Curăţarea straielor şi a ciubotelor într-o epocă a ubicuităţii glodului şi a tinei este o sarcină de rutină cotidiană.

Teodor Vârnav povesteşte bucuria copiilor de a se scălda în apele rîurilor, care duce la inerentele pedepse ale adulţilor: „odată Ciurea, după ce au auzit că m-am scăldat într-un iaz, şi era să mă înnec, din pricină că nu ştiam a înnot, m-au bătut cu biciul şi m-au legat cu un lănţug de picior la stîlpul cerdacului“. Sau furtul poamelor de prin copacii altora: „însă, din nişte copaci mari ce se afla atuncea în ograda bisericii, adică peri şi meri, şi care în toată vara rodea cu îndestulare, noi ne temeam a mînca, pentru că popa băgase în capul nostru o idee, că adică perile şi merile acele sînt spurcate, din untura morţilor pe ale cărora mormînturi era crescute rădăcinile copacilor. Şi, de aceea, noi de roadele copacilor acelora nu ne atingeam“. Astfel de poveşti populează mai toate grădinile şi livezile, propagîndu-se în timp şi spaţiu. Acelaşi Teodor Vârnav povesteşte, cîteva pagini mai la vale, de furtul poamelor de prin livezile ţăranilor sau chiar de prin zemnice: „scoteam de prin zămnice mere şi pere cu o prăjină ascuţită în vîrf, şi băgată pe uşile cu gratii a zămnicilor“. 

Aventurile povestite de Teodor Vârnav sînt delicioase şi pline de umor. Ele fac parte dintr-un curent specific începutului de secol al XIX-lea, cînd memorialistica bîntuia o întreagă generaţie – şi aş aminti aici doar memoriile polcovnicului Ioan Solomon, amintirile lui Radu Rosetti, însemnările colonelului Grigore Lăcusteanu, scrisorile lui Ioan Ghica, suvenirele lui Gheorghe Sion etc. Ele readuc în prim-planul istoriei detalii importante despre copilăria de altădată.

Lectură plăcută!  

Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860),

Mai multe