Switch identity - înapoi la vechii combustibili

29 decembrie 2009   IERI CU VEDERE SPRE AZI



Michigan, Statele Unite. O fabrică Ford, care timp de 52 de ani a montat autoturismele Lincoln Continental, s-a închis în urma scăderii drastice a cererii de automobile din ultima vreme. 160 de hectare de teren şi facilităţi de producţie au intrat într-o stare de hibernare, încă din vară. Nu ar fi singura, în condiţiile în care în SUA peste 500.000 de locuri de muncă din industria auto au fost pierdute pe altarul crizei mondiale. Seamănă foarte mult cu desenele animate despre dinozauri la care se uită fiul meu. Monştrii preistorici cad la pămînt, devoraţi ulterior de nişte mici mamifere simpatice care ies din ascunzişuri. În cazul de faţă, mamiferul este o mică firmă de producţie de panouri solare flexibile, care a transformat o parte din marea uzină ex-Ford pentru – aţi ghicit – producţia generatoare de energie verde.

Sigur, tranzacţia s-a soldat şi cu suma de aproximativ 100 de milioane de dolari pentru firma Ford, dar a fost o tranzacţie de tip „win-win“. Adică amîndoi au cîştigat: unul a scăpat de belelele unei fabrici neproductive, celălalt, sponsorizat de către stat, a obţinut loc de producţie pentru o marfă care are căutare din ce în ce mai mare. În plus, fabrica se află lîngă şosea, cale ferată şi diferiţi furnizori de materie primă care înainte lucrau pentru automobile. Mai ales de sticlă, principala materie primă pentru un model din cele multe de panouri solare. Şi ca top-up, ca şi ajutorul acordat fermierilor de la bugetul de stat peste subvenţiile europene, noul proprietar al fabricii are la îndemînă şi forţă de muncă specializată „eliberată“ de falimentul Fordului. Una peste alta, achiziţia fabricii a fost una dintre excelentele afaceri făcute de firmele de regenerabile. Un exemplu convingător uşor de utilizat pentru a da un impuls celorlalţi. S-a întîmplat şi în alte state americane, din Iowa pînă în Pennsylvania sau Massachussets, ca mii de angajaţi daţi afară din industria auto să-şi găsească de lucru în nou înfiinţatele companii verzi. În cazul de faţă, adică cel din Wixom, Michigan, mai mult de 1500 de angajaţi şi-au pierdut slujbele în 2007, cînd fabrica Ford s-a închis. Astăzi, noul proprietar nu numai că are nevoie de toţi cei 1500, dar va mai angaja încă vreo cîteva sute. Producţia sistemelor de energie regenerabilă a început imediat, folosind din plin utilajele lăsate de industria auto. Instalaţii, oţel, aluminiu, sticlă, toate sînt sub nasul producătorului. Numai să vrea să producă. Şi vrea pentru că cererea este mult mai mare decît oferta, iar profitul se anunţă gras.

În mare, ar fi vorba de un fel de switch identity. Adică nu mai producem automobile, producem eoliene sau panouri solare. Nu mai producem surse de poluare, producem surse de de-poluare. De-a lungul şi de-a latul Statelor Unite, marele poluator al lumii, mii de firmuliţe cu fel şi fel de invenţii „verzi“ prosperă pe ruinele marilor constructori de automobile, marii dinozauri ai industriei americane. Nu-i vorbă, şi aceştia din urmă au oferte interesante pentru piaţa mondială, oferte care se înscriu în cererea de autoturisme cît mai puţin consumante şi poluante. Ei, sigur că e greu ca o tradiţie de o sută de ani, de cînd primul Ford T, producţie de serie, ieşea pe uşile fabricii, tradiţie care proslăvea dimensiunea, să fie schimbată pentru alta care să sprijine grija pentru mediul înconjurător, chiar şi în dauna confortului personal. Maşini mai mici, mai eficiente, cu consum redus de combustibil, dacă se poate funcţionînd pe biocombustibili sau energie captată de la soare prin intermediul plafonului de sticlă, sau chiar de pus în priză. Cam asta se cere acum pe piaţa auto mondială. Succesul firmei californiene care poartă numele celebrului inventator, fizician şi inginer electrician croat al graniţei dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea este binecunoscut. Autoturismele produse de el utilizează numai curent electric, au autonomie foarte mare dată de bateriile performante şi, la finalul celor 400 de kilometri parcurşi cu o încărcare a bateriilor, efectiv se bagă în priză timp de 8 ore, pentru alte 400 km parcurşi într-o linişte deranjată doar de fîşîitul pneurilor pe şosea şi combina audio de la bord. E ca şi cum ai ajunge de la Bucureşti la Cluj fără să consumi nici un gram de benzină, nici măcar aditivată cu bioetanol, cu o singură încărcare! Ştim cu toţii că, în urma directivei 2003/30/EC, 5% din orice combustibil vîndut la pompele europene este reprezentat de bioetanol sau biodiesel, după caz. Chiar şi în România.

Mă întorc însă la exemplele de la americani. Acolo se pare că schimbul de afaceri şi, implicit, de idei se face mai repede decît pe bătrînul nostru continent.

Da, dar aici principiile sînt altele, în parte. Firmele producătoare de turbine eoliene, panouri solare sau fotovoltaice au apărut mult înainte de declanşarea ultimei crize, şi nu în dauna producătorilor auto. La mediul înconjurător, europeanul se gîndeşte instituţional încă de prin anii ’70 cînd, în State, dacă nu aveai o maşină cu aripile cromate, motor imens şi cu o banchetă generoasă în spate, nici nu se uitau fetele la tine. Grija europeană pentru mediu s-a întins de atunci peste tot spectrul activităţilor umane, de la viaţa personală pînă la serviciu. Toate au fost regîndite şi reconcepute, pentru ca fiecare obiect sau activitate a noastră să fie cît mai puţin agresivă cu mediul. Luaţi orice în discuţie şi spuneţi-mi dacă nu e aşa. De exemplu, o casă. Cît de mult a avansat construcţia acesteia şi materialele din care este ridicată. Apoi autoturismele, aparatele de bucătărie, producţia oricărui obiect poartă amprenta celor aproape 40 de ani de întoarcere cu faţa către mediu aici, în Europa. Vă invit să faceţi un experiment: mergeţi pe lîngă o fermă de eoliene din Olanda, din cele care sînt pe marginea şoselei. Vă veţi simţi copleşiţi de anvergura elicelor şi de puterea pe care acestea o produc. Puteţi observa şi contorul la baza fiecărui pilon.

La americani, deşi se mai taie pădurile ca-n codru în statele din nord, se văd la nivel local tendinţe de ocrotire a mediului. La nivel local spun, pentru că, la nivel federal, măsurile de anvergură sînt încă în aşteptare. Noroc cu firmele care au sesizat imediat avantajele conectării la cererea de piaţă. În marile state producătoare de petrol, mă refer aici la Texas, New Mexico şi Arizona, în semi-pustietate înfloresc fermele eoliene. Sute şi sute de mori de vînt aduc profit mai mare proprietarilor, decît puţurile de petrol. Din păcate, lupta este grea, din nou, cu tradiţia locală a petroliştilor. Şi cu preţul mic al energiei din combustibili fosili. Celebrităţile ecranelor s-au avîntat şi ele în lupta pentru mediu, devenind, în scurt timp, „verzi“. Multor actori americani renumiţi li se învîrte invers contorul de curent pentru că au în funcţiune turbine eoliene sau panouri fotovoltaice care produc curent pentru vilele respective şi mai introduc şi în sistemul naţional surplusul de energie. Din păcate, şi aici, ca şi acolo, peste Ocean, generatoarele de energie verde nu sînt ieftine, iar americanul de rînd nu are pe casa făcută din plăci OSB panouri solare sau o vîrtelniţă în curtea din spate. Există însă o companie – deh, ce să-i faci, tot californiană – care include panourile solare în prefabricatele de case. Adică, atunci cînd îţi cumperi o casă, o iei cu tot cu panourile solare integrate în pereţi sau acoperiş. Oricum, Slavă Domnului că ei au, în State, un fel de Renel care este şi el interesat de cooptarea în sistemul naţional şi a altor producători decît marile centrale electrice care ard cărbunele din Carolina de Nord sau marile centrale nucleare. Mai bine spus, acceptă intrarea altor producători pe piaţă, dar nu prea mult. Mai sînt încă de exploatat zăcăminte petroliere şi de cărbune care trebuie să aducă profit companiilor respective. Dar, aşa cum am mai spus, autoturisme, de exemplu, hibride, adică folosind şi biocombustibili, există.

Cu Ford am început, cu Ford aş vrea să termin. Renumitul model T era proiectat să funcţioneze pe biocombustibil. La începutul secolului al XX-lea, petrolul încă nu era rafinat în cantităţi industriale pînă la nivelul benzinei. Mai înainte, adică în 1893, Rudolf, nu renul, ci Rudolf Diesel-inventatorul, în Europa sfîrşitului de secol XIX, gîndise pentru cel mai răspîndit motor de pe planetă uleiul de arahide drept combustibil. De ce ulei de arahide neapărat? Pentru că, la vremea respectivă, Germania aducea din coloniile sale o cantitate suficientă de arahide pentru a putea fi extras ulei sub formă de biocombustibil. Şi la cîte autovehicule posibil a fi echipate cu motor diesel circulau la vremea aceea, era posibil.

Da, dar la vremea aceea nimeni nu se gîndea la mediul înconjurător.

Pînă la urmă, vom face switch identity către vechii combustibili şi sursele de energie regenerabilă. Cu cît mai repede, cu atît mai bine.

Grigore Vîrsta este producător TV, Departamentul Integrării Europene, TVR.

Mai multe