Sinuciderea lui Năstase şi legile probabilităţi

Joi, 21 iunie a.c. Dimineaţă. Căldură mare. Peste cîteva ore se împlineau 71 de ani de la atacarea URSS de către Hitler – dar nu la asta mă gîndeam pe cînd ieşeam din casă, cu ochii mijiţi de soare şi, în gură, încă purtînd aroma ceaiului cu bergamotă pe care-l băusem grăbit. Ba chiar regretam graba cu care îmi tratasem cana cu ceai (ea trebuie mîngîiată, nicidecum bruscată), singurul alibi fiind acela că fusesem pironit la ştirile dimineţii. În fine: iată-mă-s pe trotuar. Nu fac mulţi paşi şi – hop! – un taxi. Liber? – zic. Liber – zice. Urc.

Ce vă spun se petrecea puţin după ora 9,30 a dimineţii – fac precizarea pentru că, veţi vedea, contează. În taxi, o căldură uscată, cu miros de gaz şi de odorizant. Geamurile portierelor sînt întredeschise şi curentul ce se creează în mişcare măcar dă senzaţia de răcoreală. Omul de la volan e amabil, dar vădit taciturn – ceea ce, în cazul unui taximetrist, poate fi o calitate decisivă în zilele în care gîndurile tale nu-s tocmai cantonate sub capota maşinii. După ce plecăm din loc, îl întreb dacă merge radioul de la maşină. Merge – spune omul, şi îi dă drumul. O muzică lină umple aerul dintre noi. Pe la ora 10 trebuia să fiu la facultate; mă uit la ceas şi văd că sînt în timp.

Pentru a înţelege mai bine ceea ce urmează trebuie să vă spun ceva: mă număr printre cei ce cred că taximetriştii au un ceva al lor. Nu ştiu cum se face, dar probabilitatea ca un taximetrist să se înşele într-o prognoză de politichie e cu mult mai mică decît cea din cazul unui analist. Am întîlnit la viaţa mea mulţi analişti, şi din presa scrisă, şi de la TV – dar nuanţele mai fine, interpretările mai sofisticate, conexiunile mai surprinzătoare tot de la taximetrişti le-am aflat. În privinţa prognozelor – ce să mai spun? Avantajul e, net, de partea taxi-profesioniştilor. Pînă recent, pentru mulţi gînditori cu mîna pe pix, dl Boc era un infatigabil incasabil, iar dl Ungureanu era un Churchill fără trabuc (şi fără rege!). Pe cînd, pentru majoritatea gînditorilor cu mîna pe volan, ambii erau nişte măscuţe tip – cum se spunea la patefoanele de pe vremuri – his master’s voice. Oare, cine o fi avut dreptate?

Bun – şi acum să revenim la dimineaţa cu pomina, de vinerea trecută. Încă în taxi, ascultam muzica ce răzbătea dinspre bord, după care îl întreb pe şofer: „Auziţi, nu mai bine daţi pe nişte ştiri, să mai auzim şi noi ce se întîmplă?“ Omul, amabil, mă întreabă pe ce post să fie. Îi spun numele unui post de radio la care auzi, de fapt, discuţiile dintr-o televiziune de ştiri. Omul mă întreabă dacă ştiu frecvenţa. N-o ştiu, dar el o caută din butoane şi pînă la urmă o găseşte.

Eh! – şi taman de-aici încolo vine bizareria. Cum era de aşteptat, cei de la TV discutau – iar noi ascultam prin radio – cum se simte rănitul, ce ipoteze mai sînt în legătură cu sinuciderea ratată etc. Enigme, suspans, dileme! Nu ajunsesem încă în Piaţa Victoriei (venind dinspre Nord) pe cînd şoferul, vizibil contrariat, s-a întors deodată spre mine, cu ochii cît cepele: „Ce sinucidere, dom’le?! Cine?!“ A fost rîndul meu să fiu contrariat: „Cum, dom’le, vuieşte ţara şi dumneata nu ştii?!“ Omul se uita la mine cu un aer pierdut – „Ce să ştiu?“, îngăima, candid –, de parcă plonjase direct din Eden şi regăsea sub picioare o lume plină de mătrăgune şi batraccieni. „Ce să ştiu, dom’le?!“ – repeta cu vocea topită, de om uluit. Încă nu ajunsesem în Piaţa Romană pe cînd şoferul, aparent recules, îmi zice – ca mai sperînd într-o ultimă şansă: „Dom’le, nu cumva e o farsă de la radio, Buzdugan ăla...?!“ Tot uluit, îi spun şi eu: „Nu e, dom’le, nici o farsă! Chiar s-a-mpuşcat, aseară!“ Taximetristul, să leşine la volan şi nimic altceva. Făcea: „Dom’le, sigur?!“ Iar eu ziceam: „Sigur, dom’le!“ Iar el: „Cînd?!“ Iar eu: „Aseară, după unşpe’!“ Iar el: „Dom’le, Adrian Năstase sau Ilie Năstase?!“ Iar eu: „Nu, dom’le, ce Ilie... Adrian! Fostu’ premier! Pesedistu’! Au urlat toată noaptea televiziunile!“ Iară şoferul, apoplexic, îşi făcea cruci, nevenindu-i să creadă – deşi ieşise cu taxiul pe la ora matinală şase, lăsase radioul închis şi nici un client nu abordase subiectul.

Cu el intrigat la volan şi cu mine intrigat pe banca din spate, taxiul a ajuns într-un final la fîntîna de la Arhitectură. Plătesc, dau să cobor... dar încă-l mai întreb odată, din uşă: „Şi, dom’le, dumneata chiar nu auzisei?!“ Iar omul, cu ochi nevinovaţi, aproape că se jură: „N-auzisem, dom’le, pe cuvînt de onoare!“ Bună ziua – bună ziua.

Ei bine, distinşi cititori, acum vă rog pe dvs. să-mi răspundeţi la următoarea întrebare: nu dacă vă aşteptaţi ca un om ca Năstase (nu tenismenul!) să încerce un suicid, ci care era probabilitatea ca, la zece ore după eveniment, eu să întîlnesc pesemne singurul taximetrist din Bucureşti care habar n-avea de chestie?

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.