Sînteți gata pentru revenirea monarhiei în România?

Previzibil, nunta regală londoneză din 29 aprilie a.c. a stîrnit un interes real la noi – semn că imaginile colorate cu parfum de poveste plac românilor, după cum plac şi altora în lume. Noroc cu Will & Kate: vreme de-o zi, de pe ecrane au dispărut maneliştii şi decolteele gonflabile ce altfel dau tonul mondenităţilor, iar alte doamne – de la dna Monica Tatoiu la dna Lia Lambrino de România – chiar au reactivat, cu această ocazie, virtuţile pălăriilor live, purtîndu-le prin studiouri TV şi aducîndu-şi astfel între tîmple ceva din faimoasa ceaţă londoneză. Dar mult mai important este că în aceste zile se împlinesc, într-o teribilă discreţie, 145 de ani de la un eveniment ce ne-a modificat benefic istoria. În mai 1866, principele Carol I devenea domn la Bucureşti; începea astfel scurtul dar consistentul capitol de istorie numit monarhia constituţională românească. Dacă Franţa nu cădea în iunie 1940... sau dacă anglo-americanii ar fi debarcat în Balcani prin ’43... sau dacă & dacă... am fi tot avut şi noi, la Bucureşti, nunţi regale. Exact asta ne mai lipsea! – va spune careva, mai suspicios, dintre dvs. Nici eu nu intenţionez să spun aici că nunţile regale ar fi soluţia problemelor noastre. Ci doar vreau să sugerez că nu e bine să faci pariuri pe istoria viitoare. Şi, dacă acceptaţi că farmecul (sau blestemul) istoriei noastre a constat mai mereu într-o previzibilitate cu totul relativă, poate acceptaţi şi această întrebare: sînteţi pregătiţi pentru revenirea monarhiei în România? 

Monarhia are avantajele şi dezavantajele ei. Balanţa dintre acestea depinde de cine judecă. Dacă tot sîntem în pură teorie, hai să începem cu jumătatea plină a paharului. Imparţial vorbind, monarhia are – în cazul nostru – cel puţin două atuuri: 1) respectă tradiţia istorică a poporului care sîntem; şi 2) oferă un arbitru în stat. Să dezvoltăm puţin. De la Burebista pînă la Mihai I-ul, vreme de 2000 de ani, frumoasele pămînturi de sub picioarele noastre au cunoscut doar o succesiune de domni. Nu spun că tradiţia, prin ea însăşi, ţine de foame sau apără de frig. Dar mi se pare limpede că în unele cazuri – vezi-i pe englezi... pe belgieni... ş.cl. – tradiţia are valoarea ei, nu numai simbolică. Cînd alte repere sînt în criză, tradiţia ajută efectiv. Oricît s-a străduit o întreagă istoriografie ideologizată s-o scoată din pămînt şi din iarbă verde, România n-a avut tradiţie republicană. Iar acest detaliu e cu totul vizibil acum, cînd practic nici unul dintre preşedinţii ultimilor 20 de ani (sau aş putea să spun 60?) n-a reuşit să fie arbitru în stat, capabil să rămînă deasupra partidelor sau programelor doctrinare. Între cine conduce statul şi cine conduce guvernul, la noi, planează spectrul unei perene confuzii. Republica română, cîtă a fost ea, mereu a dus lipsă de un arbitru politic valid. 

Tot în teorie, monarhia are şi dezavantaje. Iată două: 1) modernitatea europeană pare mai curînd republicană decît monarhică; şi 2) pe monarh n-ai dreptul să-l alegi, ci eventual doar dreptul de a-l accepta. Să dezvoltăm: republica – spre deosebire de monarhie – pare o formă de stat mai modernă, în ton cu vremurile. În Europa, e drept că numărul republicilor e mai mare decît cel al monarhiilor. Dar tot la fel de adevărat e că – statistic vorbind – nivelul de viaţă, totuşi, e mai ridicat în monarhii decît în republici (să fie o coincidenţă?). Un alt neajuns – vor spune unii, cu îndreptăţire – este că dacă te-ai pricopsit cu un rege, bun sau rău, cu el rămîi şi nu mai poţi să-l schimbi precum roteşti preşedinţii. Aşa să fie? Cel puţin în cazul nostru, teoria cu schimbarea liderilor merită nuanţată. Gheorghiu-Dej a domnit 20 de ani peste ţară, ca un paşă, fără să fie o singură zi rege (nici măcar preşedinte). Ceauşescu a condus mai mult decît Ferdinand (13 ani) şi Carol al II-lea (10 ani) la un loc; iar dintre contemporani, Ion Iliescu şi Traian Băsescu vor rămîne în istorie cu cîte 10 ani de şefie – adică la paritate cu „inamovibilul“ Carol al II-lea şi, oricum, mai mult decît regele Mihai (sau decît domnii Mihai Viteazul sau Al.I. Cuza!). Altfel spus: odată ales, un preşedinte la noi trebuie să fie foarte inabil pentru a nu obţine şi un al doilea mandat! 

Întrebîndu-vă dacă sînteţi pregătiţi pentru revenirea monarhiei, nu sugerez să scoateţi de la naftalină toaletele de bal şi nici să reînvăţaţi peste noapte imnul regal. Vreau doar să spun că nimic nu atestă că istoria României s-a definitivat odată cu republica. În definitiv, cîţi români în viaţă prin 1987 (să zicem) ar fi bănuit că peste 10 de ani România urma să fie condusă de PNŢ, iar peste 20 de ani de PNL? De luat aminte: istoria românilor (ca orice Istorie) nu are un scenariu scris dinainte, once and forever – cum ar spune Will & Kate, drăguţii de ei. 

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.