Simona Halep – triumful naţiunii

Toţi avem o părere despre Simona Halep. E normal. Performanţa ei extraordinară vine într-un moment în care multora li se pare că, pe aici, nu prea se mai poate face nimic. Olimpicii de la mate, de la info sau de la fizică pleacă pe capete. Cei mai mulţi vor la şcoli de pe-afară. Cum să nu-i înţelegi?! În povestea asta cu olimpicii e un pic mai greu să vibrezi patriotic. Chiar dacă puştanii ăştia fabuloşi ar rezolva conjectura lui Poincaré în direct, la televizor, sub privirile îngăduitoare ale analiştilor, treaba asta nu ne-ar încălzi prea tare. Nu e pe stadion, nu e o chestie cu… public. Plus că habar n-avem ce-i aia. Mulţi dintre noi am copiat la bac. OK, asta cu conjectura e o chestie abisal superioară nivelului de bac. Dar tot aia e. O chestie despre care nu pricepem nimic. Nu participăm. Nu scandăm, nu aplaudăm, nu cîntăm cînd cineva înşiră nişte calcule pe o hîrtie sau la tablă. Bun, recunoaştem, copiii ăştia sînt cumplit de deştepţi. Dar pleacă. Sigur, sînt români, ajung pe la mari universităţi, fac nişte cariere excepţionale, dar nu ne reprezintă chiar aşa cum am vrea. Nu joacă pentru noi. Nu li se cîntă imnul în direct, la televizor, iar steagul românesc nu „flutură pe cel mai înalt catarg“, în inima unuia dintre marile stadioane ale lumii.

Ce facem în situaţia asta? Ne urcăm pe prima performanţă vizibilă care ne iese în cale. „Oameni sîntem!“ E sport. E cu clasamente şi cu tot ce trebuie. Şi e firesc să năvălim pe ceva răcoritor, după febra gripei care umple de guturai felul nostru de a vedea lumea. Da, se poate veni cu cele mai elaborate şi mai clare concluzii ale unor cercetări „cu baze psihologice şi sociologice“. Da, nu putem vorbi despre „noi“ în general. Aşa e. Nu sîntem identici. Dar ce spectacol superb e dincolo de toate adevărurile astea frumos şi corect argumentate academic. Cît de pasional se învolburează discuţiile de la o bere, cît de artezian spumegă fîntînile articolelor din presa scrisă, cît de gîlgîitor pleacă spre cer gheizerele părerilor care erup din „puţurile gîndirii“. Cum se mai pompează fluviile de magmă patriotică neîmplinită, spre văi pustii, necălcate de pe vremea în care Hagi şi Gică Popescu ajungeau pe la Real Madrid şi pe la Barcelona. Evident că toate astea sînt lucruri normale. E natural să vibrezi entuziast la uriaşa performanţă a Simonei Halep, cîtă vreme ai stat pe sec atîta vreme. E simplu şi cinstit – „Lasă, dom’le, să ne mai bucurăm şi noi de ceva, după tot ce e în ţara asta…“

Mai departe, Simona Halep devine „fata noastră“, „micuţa noastră“, „marea surpriză românească“, primind – înainte de a o fi cerut – misiunea de căpătîi a eroilor naţiei: „Simona, să joci şi să cîştigi pentru noi!“ Şi unde nu-ncep marile ambalări ale colosalelor noastre motoare analitic-dubitative… „Oare n-o fi prea scundă şi prea necoaptă ca să ne punem noi chiar toate speranţele în ea? Ce-o să facă atunci cînd o da de huidumele alea de surori Williams şi de chinezoaica aia… cum o cheamă, măi… că pe ăia îi cheamă la fel pe toţi… O fi adevărat că şi-a micşorat sînii?... N-are încă psihic pentru nivelu’ ăsta. Acolo tre’ să fii tare, frate, nu ca românii noştri, care cad tocma’ cînd zici că dau lovitura. N-are, şanse, moşule, e din România. Crezi că te lasă ăia care fac jocurile să ajungi tu, din România? Te lasă, aşa, un pic, să-ţi ia faţa, p-ormă la revedere, pa, mai treci, te mai sunăm noi... Crezi că aşa merg chestiile? Cu performanţe şi vrăjeli d-astea? E cu bani, nenică. Nu pui tu botu’ de la România la caşcavalu’ lu’ ăia mari… Plus că fata e zgîrcită ce n-ai văzut, frate. Şi tac-su la fel. Au ariciu-n buzunar. N-ar lua antrenor străin nici să le rupi o mînă. Păi, fără antrenor străin cum vrei, mă, nene, să le baţi p-alea? Plus că e mică, mă. N-are înălţime. Azi, dacă nu eşti înalt, stai acasă, tată. N-ai văzut cît sînt ăia?!“

Odată ajunsă în finală la Roland Garros, Simona Halep produce o schimbare radicală în discursul setos de patriotism şi victorie: „Hai, Simona! Bravo, Simona! Fata noastră a realizat o performanţă incredibilă. Să joci pentru noi, Simona! Sîntem toţi alături de tine! O ţară întreagă nu mai respiră – serveşte Simona! După ani de suferinţă şi tristeţe, ai adus o rază de lumină în vieţile noastre. Daţi like Simonei! Fetiţa asta a readus speranţa în suflete şi a reînviat zîmbetul pe chipurile românilor. Deci se poate. Galopul de sănătate al Simonei nu ţine cont de adversară. Simona defilează spre finală. Simona e de neoprit. Du-ne spre victorie, Simona! Avem încredere în tine! În spatele tău sîntem noi toţi!“

Ştim cu toţii, Simona a pierdut finala. Sharapova a fost mai bună. De data asta. Noi am luat-o cu arbitrajul – prost, e drept –, dar asta nu mai foloseşte la absolut nimic. Sau, mă rog, foloseşte la discuţiile de după: „Ăla era francez, mă? Poate cum sînt io suedez. N-ai văzut că era… d-ăsta de la ei? Magreb d-ăla. Conlocuitor, vere, ca ăştia de la noi. Cum vrei să ţină ăla cu românii? A văzut-o p-aia, s-a speriat. Păi, ai văzut-o p-aia cum arată? Aşa sînt ruşii, nene, cît casa. Dai în bengă cînd o vezi p-aia. Magrebu’ oricum nu le-avea cu arbitraju’. Îţi dai seama că d-aia l-au şi pus…“

Unii o dau mai pe sentiment şi povestesc „cum ne-a spălat fata asta obrazul greu încercat“. Alţii strigă în toate felurile: „Luaţi mîna de pe Simona! Lăsaţi-o în pace! Nu-i murdăriţi performanţa!“ Tîrziu, nene! A-ncăput pe mîna noastră, asta e. Noi trebuie să-i suportăm eşecurile, ea trebuie să ne suporte dragostea. Aşa e în sport. Ea e doar un pretext. Noi sîntem pe teren. Dacă iese cu victorie, am cîştigat noi. Dacă nu, a pierdut ea. În rest, a zis cu gura ei: „O să dau tot ce pot pe teren pentru a le aduce bucurie românilor.“ Pînă i-o spune cineva că cea mai mare bucurie e a ei. Doar a ei.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.