Simbolurile respectului
La începutul anilor ’90, imediat după acceptarea mea ca preparator la Universitatea din Iaşi, secretara-şefă de la Litere mi-a pus în braţe un vraf de hîrtii şi m-a informat, cu vag sesizabilă compătimire, că urma să colind un număr însemnat de birouri şi birouaşe pentru o multitudine de semnături şi ştampile ce aveau rolul să consfinţească intrarea mea oficială în cîmpul muncii. Procesul a fost unul, într-adevăr, delirant, alternînd peripeţiile cu agonia şi extazul. Am intrat în cămăruţe obscure şi cotloane mîncate de igrasie, am văzut personaje dickensiene, îngropate morbid în hîrtii îngălbenite de vreme, am descoperit subsoluri cu aspect medieval, din întunecimea cărora mă aşteptam să ţîşnească oricînd pîlcuri de ologi, cocoşaţi şi nevăzători zdrenţuroşi, cu mîinile întinse după un coltuc de pîine, am păşit, exasperat, peste fiare ruginite şi materiale de construcţii lăsate în paragină (ca după bombardament) şi am deschis (după bătăi repetate în lemnul putred) uşi scîrţîitoare lugubru doar pentru a găsi, înfricoşat, încăperi goale, cu ochiurile ferestrelor sparte, prezumtiv bîntuite de fantome. În sfîrşit, am avut revelaţia unei vieţi paralele a Universităţii, greu sesizabile sub somptuozitatea amfiteatrelor şi aulelor pline de lumină şi dinamism. Am cunoscut ceea ce numim şi astăzi – în uriaşa instituţie din Dealul Copoului – „serviciul tehnic-administrativ“, un monstru greoi al vieţii academice, care funcţionează, paradoxal, numai prin propriile disfuncţionalităţi.
Aşadar, după tribulaţii demne de poemele homerice, am poposit, cu cea din urmă hîrtie din uriaşul tom, în faţa unei intrări dintr-un cămin studenţesc, pe care scria, cu majuscule, „Cabinet medical“. Am pătruns, timid, în incintă şi am descoperit un coridor destul de lung, cu mai multe uşi. Una dintre ele, deschisă, era prevăzută cu o plăcuţă pe care trona numele doctoriţei căutate. Din cameră se auzeau două voci vesele de femei şi străbătea un miros plăcut de cafea. Am băgat capul şi am dat să rostesc primele vorbe, cînd unul dintre cele două glasuri m-a somat iremediabil: „Aşteptaţi, vă rog, afară, pe scaun“. Apucasem să văd, timp de o secundă, două doamne în alb, aranjate şi impozante. Doctoriţe, indubitabil. M-am aşezat şi am început să număr minutele, apoi zecile de minute. „Dragă“, spunea o voce, „Cornel nu mănîncă decît vînat. Mă tem, îţi spun drept, să nu facă vreo gută, Doamne fereşte.“ „Nu, dragă, dacă e gătit cum trebuie, riscurile sînt minime. Şi golanul (!?) meu preferă carnea, dar numai marinată, prealabil, în iaurt. E un gurmand, crede-mă, mîncarea la noi rămîne o teroare…“ „Cum faci ostropelul?“, „Dar gulaşul?“, „Ce părere ai despre ciulamaua de pui?“. „Dar despre arici?“, „Cum, nu ştii să faci arici din muşchiuleţul de porc? Ia fii atentă aici…!“ Şi aşa mai departe, într-un recital gastronomic demn de peniţa lui Rabelais. După aproape o oră, cu nervii întinşi la maximum şi cu papilele gustative secate precum deşertul Saharei, am revenit, destul de rigid, în încăpere şi am rostit fără ezitări: „Stimate doamne, sînteţi în timpul serviciului şi vreau să vă reamintesc că nu am toată ziua la dispoziţie pentru a-mi deschide o biată fişă medicală de muncă“. S-a aşternut o linişte de mormînt peste cabinet, iar una dintre interlocutoare, fulgerîndu-mă cu priviri de foc, mi-a zis cu un ton de indignare supremă: „Vai, domnule, dar, vă rog, puţin respect pentru oamenii în halat alb!“
Nu cred că vreţi să ştiţi finalul acestei scene de „dialog“ tematic. Să ne limităm doar la partea analitică şi să uităm „mişcarea“ noastră spre civilitate, de acum douăzeci de ani. Replica doamnei doctor m-a urmărit însă – asemenea unei butade a Diotimei – ani îndelungaţi. Există o nevoie de respect în fiecare dintre noi, nevoie grefată uneori pe simpla apartenenţă la o castă. Presupusa virtute individuală, meritele personale, ca şi aspiraţia proprie către succes se topesc instantaneu la interacţiunea cu prestanţa uniformei unui grup profesional oarecare (ştiaţi, de pildă, că un angajat american al Coca-Cola, din anii ’50, a cerut, testamentar, să fie îngropat în uniforma roşie de lucru?). Sîntem frecvent dispuşi să sacrificăm ceea ce e creator şi singular în constituţia noastră spirituală, numai pentru a fi acceptaţi într-o comunitate de indigouri, unde identitatea colectivităţii primează, şi nu cea a personalităţii. Ne anulăm unicitatea ca să exaltăm clona din noi. Şi aceasta numai pentru a obţine „respect“. Nu pe cel individual, ci surogatul său „colectivist“. În mentalitatea omului modern (foarte probabil, şi a celui tradiţional), gloria şi ascendentul se cîştigă prin blazon (prin „semiotica“ – adesea goală – a grupului), şi nu prin efortul personal. Bunăoară, un halat alb sau chiar o uniformă cu trese sînt suficiente pentru a scoate exponentul din anonimat şi a-l proiecta, automat, în eternul nediferenţiat al castei.
Morala? Hrubele Universităţii din Iaşi ar putea inspira oricînd un roman victorian.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte a sa este Istoreme, Editura Institutul European, 2009.