Şi, totuşi, unii dintre ei rămîn senini
Pentru că experienţele îngrozitoare prin care au trecut i-au mutat în alt loc, de unde lumea se vede altfel. Faptele terifiante la care au fost martori, chinurile greu de imaginat, umilirea, anularea fiinţei, toate astea i-au făcut să fie altfel decît ceilalţi. Altfel decît noi. Nu sînt doar nişte supravieţuitori – atîţia cîţi mai sînt –, ci nişte
care ne vorbesc, uneori, despre ce li s-a-ntîmplat, iar noi vedem în minţile noastre nişte filme. Ironia cumplită a felului în care sîntem alcătuiţi i-a transformat, cu surle şi trîmbiţe, cu imnuri de slavă şi cu discursuri luxuriante, în… personaje. E ultima formă de tortură la care sînt supuşi. Un chin al amînării eterne. E cea mai fină şi mai perversă batistă care s-a pus vreodată pe ţambal.
În biblioteci, săli de cursuri, librării, case memoriale, muzee, la televizor, apar, uneori, nişte oameni care povestesc despre esenţa torturii. Unii dintre ei ezită atunci cînd sînt puşi în situaţia de a explica, de a oferi detalii, descriind amănuntele ororilor prin care au trecut. Ezită, pentru că simt – chiar dacă nu pun în cuvinte senzaţiile astea – că lumea în faţa căreia povestesc asistă la un soi de spectacol. Iar un spectacol e ceva ce, prin natura sa, se adresează unui public, unui auditoriu care îşi pune în funcţiune, instinctiv, mecanismele de receptare a ficţiunii. Totul s-a întîmplat în nişte vremuri incerte, pe cînd publicul care asistă la actul povestirii nici nu se născuse. O vreme aşezată, cumva, în repertoriile faptelor cărora li s-au dat nume, etichete, definiţii. Asculţi povestea unui supravieţuitor. Şi, pentru că aşa sîntem alcătuiţi cu toţii, vezi în minte imaginile pe care omul acela le construieşte din cuvinte. Imaginile înlănţuite se derulează într-un montaj şi într-o gramatică guvernate de imaginaţia fiecăruia dintre noi. Dar, indiferent de filmul fiecăruia, deasupra tuturor se instalează duhul divin – şi diabolic deopotrivă! – al relatării. Al poveştii. Şi supravieţuitorul devine, inevitabil, un personaj.
E sinistru să faci diferenţe între gradele de suferinţă prin care poate trece cineva. Unde e suferinţa mai mare? În creierii munţilor, unde supravieţuitorii unei catastrofe aviatice îşi mănîncă semenii care nu au rezistat la frig şi la foame? Într-un lagăr de concentrare, unde exterminarea declanşată de nişte minţi rătăcite se împleteşte cu chipurile hidoase pe care le ia disperarea imposibil de exprimat în cuvinte? Într-un spaţiu al sărăciei absolute, unde fiecare copil se naşte cu certitudinea imediată a morţii? Într-o închisoare dintr-un regim dement, unde se crede că „reeducarea“ trece prin forţarea unor oameni să-şi mănînce propriile fecale? În decapitări şi tăieri de membre, în războaiele dintre comunităţi care-l văd pe Dumnezeu în moduri ireconciliabil diferite? În mutilări ale unor copii, făcute în cinstea credinţei că aşa se face pregătirea pentru o maturitate „corectă“? Lista monstruoasă a modalităţilor prin care oamenii pot chinui alţi oameni se poate lungi la nesfîrşit. Aici, imaginaţia, dar şi ceea ce unii numesc „o formă de creativitate“ nu cunosc limite.
Să rămînem, totuşi, aici, la noi. Unul dintre cele mai ieftine trucuri e să te muţi, cu povestea, pe la alţii. Descoperi lucruri la care ţi se pare că nici o minte normală, indiferent cît de „creativă“, n-ar fi sperat să ajungă. Şi, aşa, crima capătă nuanţe. Începe o hermeneutică a ororii. Se porneşte raţionamentul diabolic al lui „Ehe, pe la alţii a fost mult mai rău…“. Şi, dintr-odată, crima de aici devine mai mică decît crima de acolo. Totul se transformă într-o cîntărire fotbalistică a unei comparaţii între „fazele“ unui meci. Inevitabil, unele sînt mai spectaculoase. Şi uiţi că e vorba despre suferinţe îngrozitoare, care au chipuri diferite, dar tot suferinţe sînt, şi tot îngrozitoare. Deci să rămînem la noi. Şi să ne amintim că Experimentul Piteşti s-a petrecut aici. Că „iadul închisorilor comuniste“ e o sintagmă pe care o vehiculăm destul de lejer azi, uitînd că orice secundă care trece – fără identificarea clară şi pedepsirea unor vinovaţi – e egală cu smulgerea unei unghii, cu cleştele, ca să se înveţe minte „duşmanul poporului“.
În inima acestei euforii funeste a hermeneuticii crimei, în nevinovăţia reală a unui public care ascultă povestea unui supravieţuitor al ororii, doarme liniştită cea mai cumplită ironie. Victima e liberă să vorbească. Are statut social recunoscut, are public în faţa căruia poate spune ce are de spus, are la dispoziţie edituri la care îşi poate publica memoriile suferinţei, are tot ce-i trebuie pentru a denunţa faptul că unii oameni îi pot chinui inimaginabil pe alţii. Tabloul pare să fie unul complet. Oamenii în care virtuţile au supravieţuit pot acum să povestească liber chinurile prin care au trecut. Pot să relateze fiecare detaliu al ororii. Să formuleze în fel şi chip fiecare trăire din fiecare secundă în care încercau să-şi păstreze minţile limpezi în mijlocul torturii. Dar artizanii chinului nu se văd nicăieri. Iar cînd se văd, extrem de rar, sînt nişte bătrîni neputincioşi, aidoma celor care îşi povestesc chinurile.
Ironia cumplită e că „învingătorii“, supravieţuitorii au primit, după ce au fost tocaţi, la propriu, dreptul pe care l-au cerut, dar le-a fost refuzat. Şi pentru asta au plătit scump. Dreptul de a vorbi liber. De a spune ce gîndesc. Acum pot spune cît poftesc. Pot avea public. Iar publicul are ocazia să vadă, cu ochii minţii, imaginile din care se alcătuiesc aceste poveşti. Personajele care au suferit sînt la faţa locului. Cei care i-au chinuit lipsesc. Iar cei care au cîntat delirant sistemul chinuirii au parte de funeralii naţionale. Îngrozitoare imagine! Cumplită ironie!
Garantat 100%