Şi, totuşi, ce-aţi avut cu această femeie?

- se dedică tuturor doamnelor ce (incă) n-au dat nume unor străzi -

Femeia despre care vă vorbesc aici avea – se spune – părul negru aruncat pe spate şi, deasupra ochilor vii, nişte sprîncene remarcabile; era înaltă la trup şi momentul ei de glorie a prins-o într-o rochie lungă închisă la culoare, cu mîneci scurtate, strînsă pe mijloc şi lărgită la poale; în acea zi de vară, această cucoană cu faţa osoasă era palidă în obraji şi avea vocea gîtuită de mînie.

Acum, că aţi parcurs cu bine primul paragraf, păstraţi în minte portretul şi să mergem mai departe – bunăoară, spre centrul Bucureştiului. Vă mai aduceţi aminte că aici, pînă nu de mult, exista un bulevard pe nume Ana Ipătescu. Nu era cel mare mare dintre toate (unea Pieţele Romană şi Victoriei), dar era unul dintre cele mai frumoase – detalii vă poate da dl Andrei Pippidi, în dubla sa calitate de istoric-dilematic al oraşului şi de locuitor al sus-numitului bulevard. Ca mai toate arterele Bucureştiului, şi acest bulevard a schimbat, în timp, mai multe nume: acum un secol, el se chema Bulevardul Colţei; azi, se cheamă Lascăr Catargiu.

Iar Ana Ipătescu este chiar femeia pe care v-o descriam (romanţat) mai sus. Imaginaţi-vă: sîntem într-o zi frumoasă de început de vară, anume 19 iunie 1848. Recent se declanşase revoluţia în Ţara Românească, iar Frăţia conjuraţilor – alde N. Bălcescu, Brătianu-tatăl, C.A. Rosetti ş.a. – preluase puterea şi instalase un guvern provizoriu. Doar că în acea zi de 19 iunie, prin trădarea unor capi ai armatei, guvernul era arestat. Vestea i-a năucit pe bucureştenii care animau străzile şi chiar şi revoluţionarii zilei precedente dădeau semne de resemnare şi o luau alene spre casele lor. Numai că atunci s-a petrecut minunea: dinspre Podul Mogoşoaiei (pe Calea Victoriei de azi), o femeie ’naltă, brunetă şi palidă la faţă (i.e. Ana noastră) venea năvalnic către palatul guvernatorial, agitînd cîte un pistol în fiecare mînă şi strigînd „Moarte trădătorilor! Veniţi să salvăm libertatea, fraţilor!“. Impresionat de curajul ei, norodul bucureştean a pornit-o după ea, a răzbit prin cordoanele de soldaţi de la palat şi i-a eliberat pe revoluţionari. Aceasta fiind povestea – a cărei legendă a străbătut atunci ziarele europeneşti –, stau eu şi vă întreb acum: oare cum ar fi arătat revoluţia paşoptistă de la Bucureşti fără această femeie care fu mai bărbată decît mulţi bucureşteni de ieri şi de azi?

Cum se întîmplă îndeobşte cu femeile noastre, bîrfa străzii n-o ocoli. La scurtă vreme, apăru versiunea că nu patriotismul o scosese pe femeie din casă, ci iubirea ei pentru unul dintre fraţii Golescu, carele era şi el în acel guvern provizoriu. O iubire puţin cam adulteră – dacă ţinem seama că Ana era deja căsătorită, cu un funcţionar pe nume Ipătescu. Drept care pun o a doua întrebare: oare, chiar de-ar fi aşa cum zice bîrfa, schimbă asta cu ceva datele problemei? Fie că a fost din simţăminte paşoptiste, fie că a fost din drăgosteală, gestul ei tot curajos rămîne. Şi chiar dacă revoluţia, una peste alta, n-a ieşit victorioasă, anul 1848 rămîne unul important în evoluţia noastră, ca şi în cea a Europei. Ana Ipătescu e una dintre relativ puţinele noastre femei-erou despre care se-nvrednici să ne vorbească Istoria. Să mai spun că acea Ana, în acel moment de răscruce, nu era vreo fetişcană cu mintea excitată de evenimente – ci o femeie de 43 de ani (era născută în 1805) pe care viaţa o încercase destul. Avea să moară pe la 1875 şi, în rest, nu multe alte lucruri se mai ştiu despre ea.

În plan edilitar, Ana Ipătescu n-a fost mult mai norocoasă – cel puţin în Capitala ţării noastre atît de des pîndite de revoluţii. Cu cîţiva ani în urmă, bulevardul ce-i purta numele a fost, cum spuneam, rebotezat – unii vor fi crezut că Ana Ipătescu are vreo conotaţie comunistă! –, iar numele eroinei din 19 iunie 1848 a dispărut din nomenclatorul stradal. În frumoasa noastră Capitală sînt mii de străzi, cu nume care mai de care. Arunc ochii pe hartă la nimereală şi văd, în nordul Bucureştiului, într-o zonă teoretic aleasă, nume precum str. Catedrei... str. Cretei... str. Tăbliţei... str. Tocului (emblematice, desigur, pentru aşa un neam amorezat de educaţie!), iar nu departe găsesc chiar şi o strada Jugului! Inutil o veţi căuta pe femeia de la pa’ş’opt: în aria Bucureştiului, dacă Google-ul nu minte, o stradă Ana Ipătescu se mai află doar pe undeva prin comuna Voluntari.

Şi, ca unul care am copilărit la Craiova pe o stradă cu acest nume – şi aflu că la Suceava (!) mai dăinuie un bulevard, iar la Ploieşti, Timişoara, Piteşti şi-n alte oraşe ceva străzi –, nu mă pot abţine de la o a treia întrebare: oare n-ar merita, totuşi, Ana Ipătescu o stradă şi în oraşul pe care-i fu dat să-l îmbărbăteze la un moment anume?

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.