Sexualitatea lui Ceauşescu sau manelizarea istoriei

Felul în care rescriem sau repovestim Istoria dă întotdeauna mai multe indicii despre prezent decît despre trecut – adică e mai grăitoare despre noi, cei de azi, şi abia mai apoi despre moşii şi strămoşii noştri, cei de altădată. Spune-mi ce istorie/istorii din trecut te interesează şi-ţi voi spune cine eşti în prezent – cam aşa s-ar putea sintetiza ideea.

În ultimii 20 de ani s-au spus despre regimul comunist mari adevăruri, dar şi mari tîmpenii. Atunci, la început, generaţiile cît de cît educate încă mai puteau face diferenţa. Între timp însă, graniţele dintre extreme s-au estompat, adevărurile şi prostiile plutesc candide şi efectiv neajutorate unele lîngă altele, drept care devine tot mai greu să faci osebire între ele.

Să dau un exemplu: pe undeva spre mijlocul anilor ’90, cîteva individe mai curînd suspecte (spiritual vorbind) din tagma atunci abia născîndă a „vrăjitoarelor profesioniste“ au lansat, într-o doară, ideea că însăşi Elena Ceauşescu mai apela din cînd în cînd la serviciile lor. Moartă şi, mai ales, puternic antipatizată fiind în acel moment, Elena C. n-a putut replica. O precizare: nimic din ce posedăm pînă azi ca sursă credibilă nu încurajează supoziţia că unica şi irepetabila soţie a lui Nicolae C. ar fi fost pasionată de paranormal. Unui om raţional îi era limpede că aserţiunea vrăjitoarelor ţinea mai puţin de Istorie şi mai mult de autopromovarea unor marginale cărora, iată, li se oferise şansa de a-şi lega numele de una dintre puţinele femei efectiv notorii din România secolului al XX-lea. Atunci, iniţial, puţini au luat în serios aceste gogomănii ale unor profitoare. Numai că între timp graniţa dintre ficţiune şi realitate s-a subţiat într-atît încît prin fisurile ei şi-au făcut apariţia adevărate perle ale lipsei de logică (şi, des, ale lipsei de educaţie). În fiecare an, în drumurile mele altfel plăcute prin licee sau facultăţi din ţară, obligatoriu întîlnesc măcar cîţiva tineri care ştiu că Elena C. era o clientă a clarvăzătoarelor – deşi nu au citit aceasta prin vreun manual sau prin vreo carte serioasă şi deşi nu le-a spus-o (sper) nici un profesor (şi deşi e la mintea oricui să se întrebe la ce i-au folosit bietei Elena C. clarvăzătoarele, chiar dac-ar fi avut de-a face cu ele).

Din aceeaşi categorie a elucubraţiilor parşive face parte şi „versiunea“ potrivit căreia Nicolae Ceauşescu ar fi fost homosexual. Doar asta (îi) mai lipsea! Despre individ se spusese aproape orice: ba c-ar fi ţigan, ba c-ar fi tătar, ba c-ar fi chiar ţigano-tătar; ba c-ar fi fost posesor al cîtorva sute de costume din care în fiecare zi se ardea vreunul, după cîte o singură purtare; ba că era soţ încornorat al soţiei sale, ba că Valentin n-ar fi fost copilul lui, ba că şi-ar fi reîmprospătat periodic sîngele cu hemoglobina unor prunci crescuţi prin maternităţi secrete ale Securităţii etc. Pe cît de spectaculoase, toate aceste chestii sînt tot atît de neprobate. Ideea homosexualităţii lui Ceauşescu a apărut, şoptită, în ultimii ani ’80, în mediile unor (ex)CPEx-işti care încercau să-ţi explice cumva ascendentul pe care soţia Elena îl avea asupra soţului. Recent, a reluat-o (ca „ipoteză“) şi unul dintre ziarele noastre serioase (Adevărul); de acolo, au preluat-o televiziunile (Realitatea TV). Din nou o precizare: pe baza informaţiilor serioase de care dispunem (şi dincolo de bîrfele de care nici măcar mamutul numit PCR nu s-a putut feri), nimic nu ne încurajează să credem că Ceauşescu n-ar fi fost, din acest punct de vedere, aidoma majorităţii bărbaţilor ţării sale. Cu toate acestea, mă aştept ca în anii următori să întîlnesc tineri care să creadă, de ce nu, că Ceauşescu a fost gay (doar pentru că aşa au auzit, în treacăt, la televizor).

Şi ultima piesă din potpuriul acestei tot mai vizibile manelizări a Istoriei: acum zece zile, un buletin de ştiri al Antenei 3 spunea că, la vederea primei maşini Dacia 1300 ieşite pe banda uzinei de la Piteşti, Ceauşescu ar fi spus că „este o maşină pentru idioţi“. Nu, zău? De unde provine această „informaţie“? Cine e cel ce-a furnizat această aberaţie, astfel încît ea să intre în jurnalele de seară ale uneia dintre principalele televiziuni de ştiri?

Un profesor de istorie, chiar şi unul bun, va trece în toată cariera lui prin faţa cîtorva mii de studenţi sau elevi. Teoretic, un articol comercial dintr-un ziar are zilnic de zece ori mai mulţi receptori. Apoi, la orice oră din zi şi din noapte, chiar şi cea mai amărîtă emisiune a unui post TV are un rating de zeci de mii de ori mai mare decît cel al unui profesor aflat la catedră. Astfel încît ar fi indicat să fim ceva mai reţinuţi în a o tot silui pe muza Clio, de dragul audienţei. Aberaţiile şmecherilor de azi devin, prin media, axiomele proştilor de mîine.

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010.