Seriozitatea copiilor

Cu vreo patru ani în urmă, fiul meu (elev pe atunci în clasa I) a ridicat, la un moment dat, nedumerit privirea din Abecedar şi m-a întrebat, abrupt, dacă Nică este băiatul lui nenea Călin. N-am vrut să-i creez aprehensiuni, mai ales pe parcursul unei îndeletniciri aşa de instructive (precum lectura importantului manual), şi - fără a intra în panică - am mizat pe virtuţile tehnicii socratice a maieuticii. "S-ar putea" - am observat eu cu detaşare atotştiutoare. "Ce te-a făcut să crezi asta?" "Păi - răspunse micul cititor - cred că seamănă foarte bine, dacă noi îi confundăm cu atîta uşurinţă." Nu replica în sine, cît acest ultim, obscur calificativ ("atîta uşurinţă") îmi reteză orice impresie de control asupra discuţiei, nemaioferindu-mi practic nici o variantă de tergiversare. Am luat, prin urmare, cartea şi am citit (la p. 51: Abecedar, Valeria Cristici) plin de înfiorare următorul episod paideic: "Marcela e cu Mircea. Mircea e mai mare. - Acela e nenea Călin? - Nu. E Nică. El cere un ceai rece". De ce a fost nenea Călin confundat cu Nică (ori viceversa) rămînea, într-adevăr, o dilemă epică fundamentală, asupra căreia abecedarul în chestiune nu revenea cu vreo explicaţie. Am construit ad-hoc un fir narativ poliţist, în care Marcela şi Mircea deveneau detectivi particulari (de unde şi "mărimea" lui Mircea: era vorba despre o "mărime" în grad, bineînţeles). Ei tocmai "filau" (într-o ceainărie: am anticipat, inspirat, absurditatea detaliului "ceai rece" care, pentru o minte integratoare şi chiţibuşară, cum se profilează a deveni cea a puştanului meu, nu ar fi trecut, cu siguranţă, neobservat) un infractor internaţional - Nică -, renumit pentru deghizările sale extraordinare. Marcela, novice în ale meseriei, a fost păcălită de abilul Nică Şacalul care, pe neştiute, se travestise în nenea Călin (patronul firmei unde lucrau cei doi detectivi şi, totodată, personaj obsesional pentru Marcela - fată sărmană, cu nevroza locului de muncă). Nu l-a fraierit totuşi pe Mircea. El l-a recunoscut pe Nică şi, ca urmare a incendiarei întîlniri, prevedem o confruntare violentă, în interiorul căreia ceştile de ceai şi pateurile cu brînză se vor descompune în mii de particule la impactul cu gloanţele din pistoalele celor trei. (Am lungit cît am putut această ultimă frază, întrucît, pe pagina alăturată, sesizasem deja o nouă "povestire" care mi-a muiat picioarele instantaneu: "E ora trei. Tică e la noi cu Toma. - Uuu! Trece trenul. - Uite un tunel! - Nu te teme, Tică!" - pentru Dumnezeu, de ce se teme Tică?; şi, lucru extrem de semnificativ, pe unde trece trenul?) Andrei mi-a luat însă abecedarul din mînă, cu zîmbet incredul, şi mi-a amintit ferm că nu-mi verificasem poşta electronică. Era timpul, în concluzie, să-l las singur cu dilemele lui, pentru care, în mod vădit, nu aveam soluţii. Scenariul meu abracadabrant îi insultase, desigur, inteligenţa. Problema e că nu doar eu, ca om matur, insult zilnic inteligenţa băiatului meu, şi nici Andrei, în postură de copil, nu rămîne singurul puşti minimalizat intelectual de neatenţia brutală a celor mari. S-a creat, în timp, o cultură adultă obtuză care - în raporturile sale cu universul infantil - pleacă de la premisa invariabilă că orice ţine de copilărie trebuie tratat ca fiind, din unghi psihologic, neserios. Copiii reprezintă nişte eterne "edificii" în construcţie, a căror "arhitectură" (nefinisată) poate fi modelată după bunul nostru plac. Astfel, ne jucăm iresponsabil cu imaginaţia lor - inventîndu-le poveşti, adesea aberante, unde lumea îşi pierde sensurile esenţiale -, ne distrăm pe seama bunei lor credinţe şi îi invităm în show-uri televizate pentru a-i asculta cum "spun lucruri trăsnite", le scriem abecedare imbecile, din care raţionalitatea lipseşte cu desăvîrşire (ca şi cum raţionalitatea ar fi o noţiune absentă din spaţiul pueril) şi îi manipulăm fără scrupule, bucurîndu-ne că naivitatea lor funciară ne oferă un nesperat ascendent comportamental. În fapt, uităm prea uşor că, în chip absolut, copilul este, indiferent de extracţia ori mediul său de formare, un individ fundamental serios pentru care lumea nu pare făcută din giumbuşlucuri şi mici perversităţi. Ea poate deveni aşa doar dacă noi o vom creiona astfel. Inocenţa nu înseamnă simplitate spirituală şi, cu atît mai puţin, lipsă de gravitate. Dimpotrivă, ingenuitatea ilustrează mai curînd un caracter stabil, nedispus la concesiile ipocriziei. Vechile prejudecăţi etalate de pedagogia tradiţională - după care materialul infantil e asemenea unui aluat cu maleabilitate adaptată capriciilor educatorului - trebuie, treptat, să se schimbe şi în cultura noastră (ele au început să se modifice de mult în Occident, unde responsabilizarea copilului constituie un obiectiv paideic central), ieşind din aura canonică şi clasicizantă. O interesantă coincidenţă, apropo de gravitatea infantilă. La cîteva zile după ce am experimentat epifaniile de mai sus, o prietenă mi-a povestit cum fetiţa ei i-a făcut cîndva, în ciclul primar (înaintea Sărbătorilor), o surpriză de proporţii. A venit senină acasă, ca după o mare revelaţie, şi a constatat cu zîmbet superior: "Mamă, toţi copiii din clasa mea sînt nişte proşti. Auzi, ei cred că n-ar exista Moş Crăciun!". Chiar aşa, curat lipsă de seriozitate.