Selecţie inversă

„Nu suferinţa individuală este cea de luat în considerare aici, ci răspunderea colectivă pentru strigătoarea nedreptăţire, pentru batjocură, insultă şi – pînă la urmă – crimă. Poporul care a fost în stare să-şi gonească exemplarele de excepţie (...), un popor care şi în prezent excelează în a-şi alunga elitele cu sutele şi cu miile, un popor care a reuşit să-l asasineze la margine de pădure pe Nicolae Iorga şi să azvîrle în temniţi mii şi mii de poeţi, scriitori, profesori, militari, călugări, preoţi, oameni de ştiinţă şi nenumăraţi fruntaşi ai satelor, acel popor are – socot – a-şi face un examen de conştiinţă. De ce? 

De ce mecanismele minimale de supravieţuire spirituală – singura de luat în atenţie – nu funcţionează? Popoarele se nasc, popoarele pier. (...) Indivizii ca atare se pot eventual «salva», ei intră în gaură de şarpe, se fac una cu pămîntul, pactizează cu orice învingător şi ling la nevoie nu importă ce tălpi; dar poporul se dizolvă încetul cu încetul, nemaiavînd (distrugîndu-şi de obicei el singur) structurile spirituale necesare dăinuirii. Alungarea elitelor peste graniţe ca şi exterminarea lor directă au constituit partea vizibilă, spectaculoasă a fenomenului. Partea ce nu s-a văzut imediat a fost condamnarea unui număr încă mai mare la exilul interior, la retragerea sub carapacea supravieţuirii. Lucru realizat în special printr-o selecţie inversă, consecvent practicată în ultima jumătate de veac; deci prin scoaterea în faţă a celor brutali, cinici, corupţi, inumani şi prin «darea la cap» oamenilor de treabă şi cu şira spinării neîndoită, adică – de fapt – celor normali. În plus: printr-o batjocorire şi înjosire a valorilor morale (cele creştine în primul rînd) şi o denaturare a criteriilor care le-ar putea defini. “

(Pascal Bentoiu, „Enescu în exil“, Memoria, nr. 7, noiembrie 1992)