Scrisoare deschisă domnului ministru Toader Paleologu

21 ianuarie 2009   IERI CU VEDERE SPRE AZI

Noua denumire a Ministerului Culturii, referindu-se direct la Patrimoniu, care, în Italia, are un minister special, îndreptăţeşte speranţa că politica faţă de acest subiect va ţine în sfîrşit seama de o problemă care, în ultima vreme, a devenit extrem de gravă. Ca urmare a dezvoltării economice rapide - e vorba numai de averile particulare - şi a incapacităţii statului de a asigura protecţia şi reabilitarea monumentelor istorice, patrimoniul cultural este victima unui proces de erodare şi distrugere fără precedent. Într-adevăr, înainte de 1990, pericolul îl reprezenta numai, în Capitală şi cîteva oraşe mari (de pildă, Iaşi, Ploieşti, Craiova sau Braşov), ambiţia autorităţilor de a "ctitori", fie edificii de prestigiu, fie cartiere de locuinţe. În prezent, iniţiativa investitorilor caută pretutindeni, dar mai ales în centrul municipiilor, unde valoarea terenurilor a crescut enorm, amplasarea unor construcţii de mari proporţii, destinate să aducă venituri prin închiriere sau vînzare. Aşadar, susceptibile de a fi reutilizate sînt parcurile publice şi suprafeţele construite înainte de Al Doilea Război Mondial. Această febră constructivă care desfigurează peisajul urban nesocoteşte faptul că, nici pentru veacurile XVII-XIX, nu s-au păstrat decît puţine exemple de arhitectură civilă. Nu trebuie să ne înşele numărul de 29.435 de monumente istorice pentru întreaga ţară, dintre care 2627 pentru Bucureşti: au fost mai adeseori cruţate edificiile religioase, iar la înscrierea pe lista oficială s-a procedat superficial şi aleatoriu, aşa că numeroase case din secolul care a urmat Regulamentului Organic, fiind absente din acest inventar, sînt expuse demolării. Ceea ce dispare sub ochii noştri este singura zestre capabilă să mai evidenţieze identitatea noastră culturală. Încep să se arate efectele intenţiei de a dispersa răspunderea pentru întreţinerea monumentelor, care ar trece de la Minister la consiliile judeţene sau orăşeneşti ("descentralizare"!), cu toate că acolo nu există oameni competenţi, sau măcar conştienţi de necesitatea de a conserva/restitui memoria colectivă. La centru, adică în Minister, DMI nu mai dispune decît de un personal redus, insuficient pentru evidenţa şi supravegherea monumentelor. A reţine în sarcina Ministerului doar monumentele de categoria A (importanţă naţională) ar însemna condamnarea celor de categoria B (importanţă locală). Numărul şantierelor de restaurare deschise anual a scăzut sub 20% faţă de perioada 1997-2001. Se pune întrebarea cum s-a deschis drumul către această situaţie. Legea patrimoniului a întîrziat zece ani. De cînd o avem, aplicarea ei a fost împiedicată sau ocolită din diverse cauze: corupţia, indiferenţa, ignoranţa, lipsa de fonduri. Ca exemplu pentru ultima din aceste cauze, statul n-a putut ajuta, cum era obligat prin lege, eforturile proprietarilor particulari de a întreţine monumentele pe care le deţin, nici nu şi-a exercitat dreptul de preempţiune, pe care i-l dă aceeaşi lege, la vînzarea monumentelor aflate în proprietate privată. Chiar în momentul de faţă, este de vînzare hanul Solacolu, ultimul din marile hanuri bucureştene din veacul al XIX-lea, care are şi o valoare memorială internaţională, deoarece acolo a locuit Liuben Karavelov, lider al emigraţiei revoluţionare bulgare în ajunul Războiului de Independenţă. Ar putea Ministerul să ia asupră-şi achiziţia acestui monument istoric, atît de neglijat în ultima vreme încît se găseşte într-o ruşinoasă stare de degradare? Lupta cu ignoranţa şi indiferenţa se poate duce numai printr-un program de stăruitoare educaţie. Aşa cum este predată istoria în şcolile noastre în ziua de astăzi, este total desprinsă de realitatea direct vizibilă în cotidian. Cît despre corupţie, ea se manifestă chiar în structurile care au datoria de a apăra patrimoniul, dar şi în cazul organelor de justiţie solicitate să intervină pentru respectarea legii monumentelor, atunci cînd ea a fost încălcată (la Ploieşti, un fost miliţian, cu relaţii prin tribunale, a dărîmat nepedepsit casa copilăriei lui Caragiale). Oamenii-cheie pentru interesele private contra patrimoniului par a fi inamovibili, toate partidele au nevoie de ei: exemplu, Ştefan Damian de la Direcţia Patrimoniului Cultural Bucureşti, subordonată Ministerului, care a autorizat distrugerea multor case vechi din Capitală. Uşurinţa cu care se obţin autorizaţii de demolare sau avize de declasare nu poate avea decît o singură explicaţie. Soluţiile de rezolvare a acestui ansamblu de probleme trebuie căutate şi în domeniul juridic, printr-o legislaţie mai puţin permisivă şi care să aibă pedepse clare acolo unde e încălcată, şi în creşterea alocaţiilor bugetare destinate întreţinerii şi restaurării. O posibilitate ar fi şi parteneriatele de finanţare: 50% din partea statului şi 50% din partea colectivităţii locale sau a unei fundaţii. Deschiderea pentru vizitare a unui număr mai mare de monumente istorice ar asigura cointeresarea Ministerului Turismului pentru punerea în valoare a patrimoniului. În ce priveşte organizarea administraţiei, sînt două reforme strict necesare: reîntoarcerea personalului Direcţiei Monumentelor Istorice la efectivele pe care le avea şi pe care le-a pierdut pe seama altor sectoare (şi nu epurarea politică a puţinilor specialişti rămaşi acolo) şi atribuirea de puteri sporite Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice. În prezent, ca organ consultativ, ea nu mai are putinţa de a acţiona cu eficacitatea necesară. A-i reda capacitatea decizională a devenit indispensabil atît în alcătuirea planului anual de lucrări, cît şi în chestiuni de clasare a unor monumente în pericol. În cazul în care proprietarul privat nu şi-a respectat obligaţiile asumate spre conservarea monumentului, Comisia trebuie să poată riposta prin expropriere, iar aceasta să nu fie o despăgubire normală, ci o sancţiune. Unicul lucru pozitiv care s-a întîmplat în ultimii ani este o creştere semnificativă a conştiinţei opiniei publice, care, din ce în ce mai educată, începe să simtă nevoia unei identităţi urbane şi a unor rădăcini istorice. Dacă autorităţile politice nu răspund pe măsură, vor avea surpriza să descopere că există chiar în acest domeniu aparent marginal un cost politic de plătit.

Mai multe