"Schimbarea Guvernului, bucuria nebunilor"

15 decembrie 2011   IERI CU VEDERE SPRE AZI

Construirea României moderne n-a fost un lucru mult prea uşor nici în trecut, nu este nici astăzi. Începuturile sînt întotdeauna dificile, mai ales cînd experienţele altora par uşor de imitat, dar atît de greu de pus în practică. Despre toate problemele politice care au animat primul Parlament românesc vorbeşte Silvia Marton în La construction politique de la nation. La nation dans les débats du Parlement de la Roumanie (1866-1871), Iaşi, Institutul European, 2009. Citind cu migală discursurile primilor noştri parlamentari, răsfoind Analele parlamentare, dezbaterile din Camera Deputaţilor, dezbaterile din Camera Senatului, Monitorul Oficial, presa vremii, Silvia Marton redă cu acurateţe dezbaterile furtunoase ale unui parlament ce se străduia să afle încotro trebuie să se îndrepte România de atunci. Instabilitatea politică flagrantă nu putea fi socotită decît un impediment în construcţia statului. În acest context, deputatul liberal Dimitrie Ghica rostea, în faţa Adunării din 21 decembrie 1866, un discurs de încurajare a Guvernului ce tocmai îşi depusese demisia, afirmînd că „schimbarea Guvernului nu este decît pe placul nebunilor“, şi că orice „bulversare nu poate decît să producă pagube“, aruncînd ţara în crize inutile. Or, de la 1866, crizele, demisiile, schimbările de guvern şi mai ales de miniştri au fost necontenite. Şi cu toate acestea, Parlamentul şi-a continuat dezbaterile cu privire la etapele modernizării României. Selectăm cîteva dintre aceste etape, aşa cum au fost ele analizate de autoare.

Ieri, ca şi astăzi, bugetul a constituit o problemă majoră şi preluăm intervenţia deputatului conservator Manolache Costache Epureanu, unul dintre cei mai buni jurişti ai secolului al XIX-lea, care tranşează problema astfel: „La noi, finanţele au fost întotdeauna într-o stare proastă. În toate celelalte ţări, acolo unde s-a ajuns la o stare de normalitate, fiecare contribuabil ştie că primeşte, pentru contribuţia sa, o recompensă proporţională cu serviciile pe care le-a adus statului“. Dar România anului 1866 nu poate asigura această contribuţie, poate doar să se vaite că situaţia nu-i de ieri, de azi şi să se apere că a primit o moştenire cumplită, „că visteria e goală“, că datoriile sînt enorme, că toţi ceilalţi, de la Cuza pînă la prinţii fanarioţi, sînt vinovaţi de această stare de fapt. Pentru a aduce bani la buget, România are nevoie de cîteva idei fixe cu privire la evoluţia economiei. Dar Parlamentul se pierde în dezbateri lungi şi aprinse cu privire la direcţia acestei economii: „protecţionism“ sau „liber schimb“? Ne vindem ţara sau nu ne vindem ţara? Îi lăsăm pe evrei să devină cetăţeni cu drepturi depline, aşadar cu acces la economie şi drepturi politice, sau nu-i lăsăm? Este statul un bun proprietar sau nu este, şi atunci trebuie să renunţe la multele proprietăţi păgubitoare în favoarea unei bune administraţii aducătoare de venituri? Are statul dreptul să-şi vîndă proprietăţile? Oare procedînd aşa nu se vinde pe sine, nu vinde naţiunea? Calea ferată este de ajutor sau doar ne vindem iarăşi ţara? Toate aceste dezbateri au fost umbrite, cum era şi firesc, la acest început de drum de „românism“ şi mult, mult „naţionalism“. Sau, cum se exprimă unul dintre parlamentari: „Eu nu pot să înţeleg într-un stat finanţele, economia sau politica, decît în sensul naţional“. Frica de străin este permanentă, iar dezbaterile din jurul necesităţii drumurilor de fier reflectă foarte bine ceea ce avea să urmeze şi cum avea să se nască problema evreiască. Interesul naţional şi prezervarea acestuia trebuiau să primeze în faţa oricărui concesionar şi… chiar cu exacerbări naţionaliste: „Nici un stat n-a fost în pericol din cauza exagerării sentimentelor naţionale“, exclamă un alt parlamentar în faţa colegilor care susţineau concesionarea Strousberg, colegi calificaţi drept „antinaţionali şi imorali“. Chiar dacă toată lumea este de acord cu necesitatea unei astfel de investiţii („drumul de fier este un vehicul al civilizaţiei“, spune Gheorghe Brătianu), ceea ce îi separă este maniera în care urma a se face: concesionare sau efort propriu.

Printre altele, aflăm că absenteismul este la fel de tolerat ca şi astăzi şi că excluderea, deşi necesară şi mai ales dreaptă, nu întruneşte majoritatea. Silvia Marton dă exemplul unui oarecare deputat Racoviţă, ales, dar niciodată prezent. Cînd preşedintele Camerei propune excluderea sa, urmînd prevederile articolelor 117 şi 118 din regulamentul de organizare, are surpriza ca votul să fie în favoarea absenteistului (42 contra din 74 de deputaţi) şi, ca urmare, păstrarea sa în mandatul de deputat. Nu este singurul caz.

Silvia Marton arată cum, de-a lungul acestor dezbateri şi cu ajutorul lor, parlamentarii încearcă să construiască şi să impună o „arheologie identitară“, să construiască naţiunea. Cartea, bine scrisă şi cu exemple numeroase, mai actuală decît oricînd, poate servi de referinţă clasei noastre politice, ca manual despre cum se construiesc politica şi politicul.

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.

Mai multe