Satele din inima oraşului

S-a crezut foarte mult timp că Ţările Române n-au prea avut oraşe, că Bucureşti şi Iaşi, de pildă, nu erau decît nişte sate mai mari. Dînd foarte mult credit relatărilor de călătorie şi observaţiilor acestora, cercetătorii şi-au construit ipotezele folosind ceea ce se considera a fi îndeobşte rural şi nicidecum specific pentru o urbanitate aşa cum o vedeau colegii lor din Europa. Cartea tocmai publicată de Simion Câlţia vine să demonstreze cît de „urbane“ sînt oraşele ţărilor române (Aşezări urbane sau rurale? Oraşele din Ţările Române de la sfîrşitul secolului al 17-lea la începutul secolului al 19-lea, Editura Universităţii din Bucureşti, 2011).

Se pare că oraşul n-a putut fi mai niciodată prins într-o definiţie. Ce este cu adevărat o localitate urbană? Ce o defineşte ca atare? Cercetătorului de astăzi, crede autorul, îi este foarte greu să prindă într-o definiţie o întreagă lume cu regulile ei scrise şi nescrise, cu moravuri şi comportamente, cu modalităţi de identificare diferite de cele de astăzi. Bineînţeles că o serie de criterii s-au „fabricat“, astfel încît comunitatea ca atare să poată fi studiată; numai că din diferite raţiuni metodologice multe dintre acestea nu pot fi aplicate oraşelor româneşti. Dacă ar fi să ne raportăm numai la ceea ce diecii de cancelarie reţin în documentele lor ar fi o problemă în identificarea unei comunităţi urbane; mult prea lenţi în „a înregistra modificările de statut ale localităţilor, păstrînd în uz termenii desemnînd vechiul statut, mult după ce ei nu mai sînt de actualitate“. Şi ni se oferă ca exemplu Tîrgul de Floci, celebru datorită numelui, reţinut ca atare, adică de localitate urbană, chiar şi atunci cînd el, decăzînd, nu mai era decît o mică comunitate rurală, dar niciodată înregistrat ca sat. Definind, aşadar, oraşul doar pe criterii economice, şi identificînd practicarea agriculturii, printre case şi mahalale, ca semn de ruralitate, cercetătorul nu poate fi decît în impas. Simion Câlţia arată într-un capitol foarte amplu (Capitolul III. „Agricultura şi oraşul“) că „agricultura este o prezenţă inevitabilă în oraşele preindustriale“, că „orăşenii“ şi „agricultorii“ nu se află într-o „opoziţie ireductibilă“. Pentru a explica modelul românesc, cercetătorul trebuie să privească la oraşele mici, şi nu la cele mari, deseori „atipice şi care riscă să deformeze realitatea“. Folosind metoda comparativă, autorul oferă o serie de alte oraşe ale aceleiaşi epoci, care se supun, de fapt, aceleiaşi necesităţi: „aprovizionarea cu alimente a oraşelor“. Nevoia de a-şi hrăni populaţia determină, dezvoltarea acestei agriculturi printre case şi în grădini, pentru că oraşul nu este încă în stare să dezvolte o reţea de aprovizionare externă şi eficientă.

Dimensiunea demografică a oraşelor este un alt criteriu după care istoricii de pînă acum au scos din tiparele urbanităţii oraşele româneşti (Capitolul II). După autor însă, măsurătorile au fost întrucîtva eronate sau, cel puţin, au fost interpretate într-o cheie greşită. Oraşele româneşti, slab populate, se înscriu într-un moment specific epocii. Astfel de oraşe se regăsesc în Irlanda, Polonia, Rusia sau în oraşele nordice, o regulă, de fapt, a ţărilor cu o densitate redusă. Structura socială şi tipul de activitate economică pot determina şi constitui criterii de urbanitate. Multe dintre activităţile „oraşelor“ româneşti se dovedesc a fi specifice lumii urbane: meşteşugarii şi negustorii, cu dughenele şi prăvăliile lor, breslele, brutarii, băcanii, măcelarii, precupeţii, simigiii, brăgarii produc, unii hrana, alţii hainele celor are nu mai au timp şi nici instrumentele necesare unor astfel de activităţi. Această producţie este destinată consumului local, ea rămîne în oraş, aşa cum se întîmplă şi în alte oraşe cu aceleaşi dimensiuni ca cele de pe la noi. Nu este o producţie destinată exportului, ci una finită – cum spune autorul – oraşele produc haine, dar nu şi pînza.

O analiză aparte este dedicată mahalalei considerată ca important indicator al urbanităţii. Înainte de secolul al XIX-lea, ea se structurează în jurul unei biserici parohiale, de aici şi suprapunerea sa peste un alt termen folosit în epocă: enoria. Dincolo de definirea sa spaţială, mahalaua ocupă un loc esenţial în viaţa mahalagiilor prin rezolvarea unei serii de probleme sociale, specifice oricărei comunităţi: procese, hotărnicii, furnizarea de martori, medierea conflictelor etc. De aceea, ea este identificată drept „depozitarul memoriei colective“ şi al „acelor cunoştinţe indispensabile pentru funcţionarea comunităţii pe termen lung într-o lume orală“. Şi mai trebui spus că în această perioadă mahalaua este „zona rezidenţială a oraşului“, marcată astfel pentru a fi deosebită de către „zona comercială“ cu dughene şi prăvălii, adică la „uliţă“. Abia după 1830, cînd are lor împărţirea administrativă a oraşului „mahalaua“ va fi exilată, încet, încet, la periferie.

Recomand cu căldură această analiză care elucidează multe dintre problemele istoriei urbane şi desfiinţează o serie de mituri, inclusiv acela al pavării uliţelor cu lemn. Citiţi aşadar o carte scrisă cu acribie şi utilă pentru orice pasionat de istoria Bucureştilor de altădată, şi nu numai… 

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.