Să se reformeze primesc, dar să se schimbe...

Pe la începutul secolului al XIX-lea, societatea românească este prinsă de febra reformelor de tot felul prin care se încerca „intrarea în modernitate“. Or, dacă lumea urbană se lasă, de voie, de nevoie, prinsă în jocul schimbărilor, lumea rurală pare un tărîm atît de departe… Ţăranul devine învăţăcelul pentru care se construiesc sfaturi cu privire la multele probleme ce par în neregulă: cum să-şi ridice casele, cum să-şi aerisească pătulele, cum să „scape“ de ciorile prea numeroase care invadaseră recoltele, cum să treacă la însămînţările de primăvară şi culturile aferente în funcţie de teren, cînd şi cum să se facă arăturile de toamnă, cu îndemnuri să se iasă totuşi la muncă, cum să-şi îngrădească culturile pentru a evita desele, mult prea desele pagube provocate de animale de pripas, cum să-şi protejeze casele de umezeală sau cum să-şi facă garduri, cum să îndepărteze armele de foc pentru a nu fi la îndemîna copiilor, de ce să nu le mai folosească pe la nunţi, cum să-şi măture curtea, de ce să dea cu var, cînd să dea cu var, cum se face curăţenia de primăvară, cum se ţine curăţenia iarna, cum să scape de ploşniţe, cum să-şi facă rîşniţe, cum să cultive cartoful, cum să folosească porumbul cu precădere pentru hrana lui, şi nu pentru facerea de rachiu, cum să-şi gospodărească mai bine casa, cum să-şi vaccineze plozii şi de ce să-i vaccineze, cum să-şi dea copilul la şcoală şi de ce să-şi de-a copilul la şcoală, cum să recunoască ciupercile otrăvitoare şi cum să se apere de holeră etc.

Această încercare de educare, reformare, modernizare, moralizare a lumii rurale nu este lipsită de incidente. Împotrivirea este cît se poate de pe faţă şi cea mai la îndemînă modalitate de nesupunere: nepăsarea. Porunci ce vin şi trec fără să lase nici măcar o singură urmă, porunci citite, răscitite şi uitate imediat ce trimisul stăpînirii a plecat, porunci ce au nevoie de iterare şi reiterare pentru a mişca un fir de praf, porunci ce uneori sînt urmate de ameninţări pentru a schimba ceva pentru o zi, cel mult o săptămînă. Deseori, puterea este neputincioasă în faţa unor supuşi care trăiesc într-o lume a lor, paralelă cu ceea se întîmplă la Bucureşti sau la Iaşi, o lume organizată după propriile criterii, cu propriile valori, cu proprii conducători.

Multe dintre proiectele de modernizare a societăţii se sprijină pe această populaţie săracă şi pe bunăvoinţa ei de a se implica într-o operă presupusă a-i uşura viaţa, ale cărei beneficii vor apărea poate într-o zi. Dar cine are răbdare să investească şi să aştepte? Cine are mijloacele materiale şi umane pentru a oferi fără să primească răsplata imediată? De ce ei, şi nu cei mari şi bogaţi? De pildă, construirea de drumuri trebuie să se facă prin participarea locuitorilor. Mulţi dintre ei refuză să participe la această muncă aproape benevolă: peste tot în ţară, şi în toate judeţele şi ţinuturile, supuşii nu vor să iasă nici la refacerea drumurilor, nici la deszăpezirea lor, nici la refacerea podurilor, iar Departamentul Treburilor Dinăuntru (un fel de Minister de Interne) trimite circulare peste circulare otcîrmuitorilor locale, cu cereri de măsuri punitive; jalbele supuşilor invadează apoi toate cancelariile cerînd scutiri, acoperindu-se de sărăcie şi neputinţă, de refuz pe faţă de a presta diferitele munci, cereri de amînări şi prelungiri, acuzînd pe toată lumea de abuzuri, de cereri nedrepte, că sînt trimişi prea departe, că şase zile pe an este prea mult, că nu mai pot, că sînt bolnavi, că sînt săraci etc. Pe cei mai mulţi nu-i interesează nici măcar învăţătura copiilor lor şi refuză să participe la ridicarea unor localuri de şcoli în satele lor, spunînd răspicat că nu vor, cerînd să fie lăsaţi în pace. Şi de ce ar vrea să-şi trimită copiii la şcoală? Rostul lor este cu totul altul decît cel vizat de lumea urbană şi chiar de către puterea centrală: să ajute la nenumăratele munci ale cîmpului, să fie mîngîiere la bătrîneţe. Or, aceste atribuţii pot fi duse la bun sfîrşit şi fără prea multă ştiinţă de carte. Acolo unde clădirea există, cedată de boierul local, sătenii refuză să dea lemnele de foc pe timpul iernii sau pur şi simplu nu se învrednicesc să cedeze minima sumă pentru a plăti simbria învăţătorului. Învăţătorii se plîng de sătenii şi proprietarii care nu vor să le achite drepturile băneşti, sătenii se vaită că, deşi bine recompensaţi, învăţătorii nu-şi fac treaba aşa cum ar trebui să şi-o facă. Sînt săraci, temători, conservatori, şi modernizarea, chiar de se va face, nu va fi mai deloc şi pentru ei… 

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.