Să lăsăm cenuşa în pace
Unul dintre ziarele de la sfîrşitul anului trecut semnala o iniţiativă de anvergură a Academiei Române. Preşedintele şi, la rîndul lor, ceilalţi membri ai conducerii Academiei ar fi declarat că ne trebuie un Pantheon (cu h, fără h, nu mai ştiu nici eu, deşi prima formă este cea corectă, din vremea cînd oamenii mai ştiau greceşte). Recunosc că asta mi-a dat de gîndit. Nu e puţin lucru o asemenea erupţie din discreţia obişnuită a înaltului for. Cum s-a ajuns la această născocire patriotică, nu se spune în presă. Ba un ziarist l-a invocat chiar pe Carol I, pretinzînd că marele rege ne-a lăsat cu limbă de moarte datoria de a construi acest monument. Ceea ce spune testamentul regal din 1899 este, însă, cu totul altceva. Hotărînd să fie îngropat lîngă biserica Curţii de Argeş ("lîngă", nu înăuntru, fiindcă el gîndea ca un bun catolic), Carol avea în vedere şi un alt mormînt pentru sine şi urmaşii săi, deci o necropolă dinastică, în zona Văcăreşti-Abator, "în mijlocul iubiţilor mei bucureşteni". Acel mausoleu ar fi trebuit ridicat dacă ar fi cerut-o locuitorii Capitalei. Dat fiind că aşa ceva nu s-a întîmplat, regii au rămas la Argeş, iar acest cartier din sudul oraşului n-a mai fost înnobilat. Educarea memoriei colective este şi acum o problemă politică tot atît de gravă ca în trecut. Iată că unii, republicani ca la Ploieşti, îşi doresc un monument care să adune la un loc rămăşiţele marilor oameni ai naţiunii. Va să zică îi dezgropăm de pe unde sînt pentru a-i depune acolo unde va fi o ţintă de pelerinaje. De ce nu în Catedrala Mîntuirii Neamului, a cărei construcţie stă să înceapă la primăvară? Nu ştiu, poate pentru că academicienii cu ideea sînt şi laici. E vorba, pur şi simplu, de a imita ce au făcut francezii. Cine a fost la Paris n-a putut să nu vadă - chiar dacă n-a intrat, fiindcă se plăteşte -, templul gloriilor naţionale. Lucrurile au început mai de departe, mai demult. La Roma, sub domnia lui Augustus, a fost clădit un edificiu religios închinat tuturor zeilor: o vastă sală circulară, cu nişe largi din loc în loc, care măsoară 55 m diametru şi 43 m înălţime, sub o cupolă prin care intră lumina printr-un orificiu cu diametrul de 9 m. Acolo au fost săpate, în 1878 şi în 1900, mormintele primilor doi regi ai Italiei, după ce, în fostul templu preluat de creştinismul catolic, fuseseră îngropaţi Rafael şi alţi artişti din Renaştere. La Paris, numele de Pantheon a fost dat unei biserici plănuite de arhitectul Soufflot în 1764: 110 m lungime, 82 m lăţime, cupolă înaltă de 83 m. În timpul Revoluţiei, Adunarea Constituantă a decretat laicizarea sanctuarului, pe al cărui fronton a apărut inscripţia care-i proclamă noua destinaţie: "Marilor bărbaţi, Patria recunoscătoare". Era în 1791 şi primele personalităţi care au avut parte de onoarea de a fi înmormîntate acolo au fost Voltaire şi Rousseau. Mirabeau şi Marat, după ce au avut funeralii naţionale, au fost dezgropaţi cînd s-a schimbat regimul (ca Stalin, mai tîrziu!). Voltaire şi Rousseau au avut aceeaşi soartă la Restauraţie, cînd, într-o noapte din 1814, ciolanele lor au fost vîrîte într-un sac şi ascunse într-o groapă cu var nestins pe un maidan. O povesteşte Victor Hugo, care va ajunge şi el la Pantheon în 1885. Într-un interior încărcat de statui, mozaice şi fresce reprezentînd toate miturile secolului naţionalist ("Hristos arătîndu-i Îngerului Franţei marile destine ale poporului francez"!), au urmat generali, politicieni, fizicieni etc. Dacă există într-adevăr intenţia de a culege osemintele oamenilor de seamă ai naţiei noastre, vă închipuiţi ce competiţie are să fie... ca la Zece pentru România! Unii au fost deja plasaţi de regimul comunist, care, fără s-o spună, avea aceeaşi concepţie colectivist-ierarhică. Scriitorii recunoscuţi mari cu voie de la stăpînire au fost adunaţi la Bellu în jurul lui Eminescu, alături artiştii, iar mai încolo rezervaţia academicienilor, devenită neîncăpătoare. Pentru a umple viitoarea criptă, alţii vor fi aduşi din străinătatea unde au pribegit, ca Titulescu, care a fost smuls, fără consimţămîntul familiei, din mormîntul de la Antibes (acum o să fie transferat de la Braşov la Bucureşti?). Iar o să mai fie trimisă o delegaţie să scormonească în sinistrele catacombe de la Palermo ca să găsească o linguriţă din cenuşa lui Bălcescu. Cantemir ar face a patra călătorie postumă, după cea din 1935 (Moscova-Iaşi), din 1944, pentru a se feri din calea "eliberatorilor", şi alta din Oltenia înapoi la Trei Ierarhi. Mă lasă imaginaţia cînd mă gîndesc la deplasarea sfinţilor de la Putna sau Sfîntul Gheorghe Nou, ori la adormiţii întru Domnul de la Cozia şi Dealu. Ca să nu avem de văzut o asemenea halima, rog respectuos, ca un creştin de rînd ce mă aflu, pe onor Academia Română să renunţe la această idee funestă.