România vs Franţa: rîma jumulind cocoşul
Ceva ciudat se petrece între Bucureşti şi Paris, ceva inedit şi (cred) neprofitabil – iar cînd spun „inedit“ nu am în vedere ultimii 20 de ani, ci de vreo şapte ori pe-atît. Dincolo de revelaţiile noastre periodice (vezi „maoismul“ unor Dej & Bodnăraş la mijlocul anilor ’60 sau al nostru „model suedez“ de la începutul anilor ’90 etc.), dincolo de admiraţia noastră faţă de cei care ne seamănă ioc (precum germanii sau britanicii), relaţia simpatetică dintre noi şi Franţa face parte din tradiţia modernităţii româneşti. Cînd Franţei i-a fost bine în ultimii 140 de ani, ne-a fost bine şi nouă; cînd Anei noastre i-a fost rău, nici Marianne a lor nu se lăfăia pe roze. Cu alte cuvinte, o bună relaţie Bucureşti – Paris este o piesă din patrimoniul comun, politic şi diplomatic.
Cu atît mai bizară mi se pare involuţia din ultimul an. S-a strîns un şirag de gesturi şi declaraţii din care cineva ar putea deduce că relaţia politică bilaterală e azi cu mult sub nivelul celei de pe vremea lui Ceauşescu & De Gaulle – deşi, culmea, pe hîrtie noi avem azi ceva ce aceştia nu împărtăşeau: adică un parteneriat strategic. Dau un exemplu, cel mai recent: marţi, 11 ianuarie a.c., o delegaţie parlamentară din Coreea de Sud s-a întîlnit cu un înalt oficial român, iar acesta din urmă a transmis – povesteşte Agerpres – invitaţia Bucureştiului ca firme sud-coreene să se implice în construcţia unor reactoare nucleare româneşti. Nu mă înţelegeţi greşit: am o reală simpatie şi apreciere pentru Coreea de Sud, dar aici miroase a altceva. Nu despre Seul e vorba în ăst peisaj – ci de faptul că a aduce în discuţie o investiţie asiatică în sectorul nostru nuclear e ca şi cum l-ai scoate pe N. Sarkozy de cot în Place de la Concorde şi i-ai da un bobîrnac în năsucul său fin. Vi se pare vitejeşte aşa ceva? Mie mi se pare gratuit.
De fapt, problema de fond este, în opinia mea, încă şi mai delicată. Noi nu cu Franţa jucăm acest meci – ci cu ansamblul partenerilor UE. Focul în acest car cu fîn l-a aruncat amînarea României (şi Bulgariei, dar nu vreau să vorbesc aici şi-n numele vecinilor) de a intra în Spaţiul Schengen. Numai că nu doar Franţa (ori Germania ori Olanda) s-a opus acum. Ci mai toţi ceilalţi, mai mult sau mai puţin vizibili ori vocali. Sigur, noi ne putem lamenta că Parisul & Berlinul nu ne-au telefonat sau nu ne-au ajutat. Dar care-s ceilalţi care să ne fi sunat şi să ne fi susţinut cu voce tare aderarea la Schengen în martie ce vine? Să nu ne minţim singuri: în acord cu viziunea franco-germană au fost mult mai mulţi decît cei care, eventual, vor fi fost de partea noastră.
Ce vreau să spun este că România are mai multă nevoie în acest moment de Uniunea Europeană (y compris Franţa) decît are UE nevoie de România. Ştiu că sună neplăcut, dar aşa se vede de oriunde din afara orgoliului nostru. A recunoaşte acest lucru nu înseamnă a ne complace în postura de „rîme“ (neinspirată parabolă!) şi nici nu e dovadă de fatalism – ci, dimpotrivă, a pricepe şi a lucra în sensul remedierii situaţiei este singurul pragmatism benefic ţării. Printre altele, România depinde masiv de investiţii străine. Tot ce putem spera e ca ele să vină. De vor veni, cu mult mai probabil o vor face din Europa: din Franţa ori Germania, Austria ori Italia ş.cl. Avem, azi, o alternativă mai bună? Nu se vede. Avem, acum, o politică precisă şi coerentă de atragere a fondurilor asiatice? Intenţionăm noi într-adevăr să devenim poarta de intrare în UE a investiţiilor chinezeşti, sud-coreene sau indiene? Nu mi se pare. Este, cumva, răcirea relaţiilor între Bucureşti şi Paris un semn că Bucureştiul e mai dedicat parteneriatului cu SUA decît celui cu Franţa? Să fim serioşi! În acest moment, preşedintele de la Palais de l’Elysée pare a avea mai bune relaţii cu Casa Albă decît cel de la Palais de Cotroceni.
România e datoare – faţă de ea însăşi – să-şi reconstruiască prin orice mijloace credibilitatea în Europa. Nu vom reuşi aceasta dacă vom adopta tonul rigid al unor ofensaţi de profesie şi nici dacă vom sugera şantaje copilăreşti privind Croaţia, denunţarea MCV-ului sau permeabilizarea graniţei de Est. Cel mai mare pericol pentru România, acum, nu-l reprezintă cocoşismele Franţei (precum greşeala lor de a lega dosarul Schengen de problema romilor!), ci diseminarea, la noi, a unei psihoze cum că românii ar fi obiectul unor „campanii“ şi „discriminări“. O astfel de viziune nu va servi integrării noastre, ci doar fantasmelor autohtoniste (de genul manipulatorului emoţional Dan Puric), pictorilor pe zidurile ambasadelor (de genul utopiştilor cu Dacia is back!) şi, în genere, demagogilor patriotarzi şi vindicativi.
Drept care cred că Ana şi Marianne ar trebui să se uite în aceeaşi oglindă – şi asta înainte de a o sparge.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010.