România: o gloată de resemnaţi

La început de an, România mi se pare o adunătură de resemnaţi, un popor care trece cu indiferenţă peste tot şi toate. Nu prea este timp de revoltă sau măcar de spirit civic, de compasiune sau de toleranţă, de competenţă sau de responsabilitate. Păi, nu prea este, că e iarnă şi românul hibernează. Aşa că vreun sfert din populaţie stă acasă pe canapea, sau pe ce o avea fiecare, plesneşte seminţe şi strigă: „Veto, vino fă, s-o vezi pe Crenguţa noastră, fă... Că uite cum mai dă din cur, mînca-o-ar tata. A ajuns ea, fă, la teve, a ajuns. În curu gol, da’ a ajuns.“ Acu’ eu mă întreb aşa, fetele astea goale, multe, mult prea multe, au şi ele familie, familia asta e înconjurată de neamuri şi vecini, de comunitate. Pe timpuri, gura lumii era un important instrument de control, o aducere la ordine usturătoare. Să fi fost protejat de toţi sfinţii, da’ dacă intrai în gura lumii şi ajungeai de rizil… era al dracului de rău. În vremurile astea noi, părinţii, rudele, neamurile, vecinii au dat cinstea pe ruşine şi se aşază fericiţi, zi de zi, să privească mahalaua cum dă din buric. N-au timp de spirit civic. Ah, a murit o fetiţă de 4 ani din cauza eternei incompetenţe şi indiferenţe a medicilor noştri… cei mai buni din Europa? „Lasă, fă, că-i aprindem o lumînare. Sărăcuţa.“ Şi a trecut. Românul şi-a făcut datoria de a ofta.

Celălalt sfert din populaţia României citeşte. Atent şi profund – din Click şi Libertatea. În autobuz sau în metrou, în sălile de aşteptare de la orice cabinet, în tren sau pe bancă, în parc, românii sînt disperaţi să privească cu saţietate şi plăcere morbidă scandalul. Andronescu a impus o lege aberantă care va îmbogăţi universităţile private din buzunarele unor oameni şi aşa faliţi? „Nu ne interesează, bre, să pună mîna pe carte. Uite aici, la pagina 5, frumuseţe de fată!“ ţi se va răspunde. Independenţa justiţiei? „Lasă, bre, că-i ştim noi p-aştia. Mai bine uite-aici, ştire că s-a despărţit paţachina asta de ăsta. E liber. O să alerge alte paţachine după el... Să vezi, hai.“ Spirit civic? Ce-i ăla? Solidaritate? „Cu cine, bre, n-ai minte? Şi pentru ce? Ce, io cînd mi-am rupt picioru’, beat, da’ deh, l-am rupt, a venit cineva să mă întrebe de mă doare? Asta-i viaţa, o ducem.“ Şi pînă la urmă, asta e viaţa prin care trecem, fără să ne pese de nimic şi fără să vrem ceva de la ea. Nici măcar pentru copiii noştri nu ne dorim altceva, mahala şi atît, că oricum, iată, se descurcă, chiar şi în curul gol. Şi poate greşesc eu profund şi iremediabil, considerînd educaţia o problemă capitală şi gravă a României contemporane, în timp ce compatrioţii mei se leagănă duios în „Ce să facem noi, bre? Sîntem prea mici, bre.“

Ne punem speranţele în celălalt sfert, gîndind că măcar el să gîndească, să muncească, să fie responsabil pentru iresponsabilitatea celorlalţi. Dar nici acela nu are timp, pentru că vorbeşte la telefon tare, apăsat, mult, infatuat. Credeam că telefonul este una dintre cele mai utile descoperiri ale modernităţii. M-am înşelat amarnic pentru că de la modernitate luarăm doar ce s-a putut. Respectul pentru ceilalţi n-a prea ajuns şi pe meleaguri mioritice. Astăzi, 16 ianuarie 2013, prima oră a dimineţii, în autobuz, el continuă disputa începută acasă, strigînd-o drept „curva Dristorului“, în auzul călătorilor. O doamnă se revoltă, nu pentru că insulta e grosolană, nu pentru că exhibarea problemelor personale în public ţine de proasta creştere, ci pentru că dumneaei nu putea să-i povestească Mărioarei cum fu la înmormîntarea bietului Stelică, Dumnezeu să-l odihnească, şi să afle toată lumea că păgînu’ ăla dă popă i-a pus capacu’ şi nu-i văzură chipul. Deloc, deloc. Pe stradă, o „ea“ strigă isteric la un presupus „el“ care a uitat oala pe foc… în Biblioteca Academiei telefoanele urlă mai ceva ca sirenele de la 23 August. În frunte, domnul academician şi marele om de cultură (aşa se spune!) Răzvan Theodorescu: „Da, dragă. Sînt la Biblioteca Academiei. Ei, bineînţeles, dragă, că pot vorbi. Ce-i asta?“ Chiar aşa, ce-i asta?! Interdicţia, scrisă mare pe uşă, e doar pentru proşti. E adevărat, sîntem doar cîţiva, că restul au treabă: să vorbească la telefon, chiar dacă au venit să cerceteze. Şi aşa e cam peste tot, românii au marea preocupare de a trăncăni la telefon, că doar au primit minute… căcălău. Profesia? „Lasă, dragă, după ce vorbesc la telefon. N-ai puţintică răbdare?“ Cîtă răbdare? Aşa, cît vreo cîteva generaţii.

Mi se va spune că sînt nedreaptă, că sînt şi români oneşti, care muncesc, care îşi văd de treabă. Or fi, că ar fi tragic să fim toţi preocupaţi de futilităţi iresponsabile, dar aşa de bine „îşi văd unii români de treabă“, că lipsesc din peisaj, lăsîndu-se înghiţiţi de gloată şi trecînd uşurel şi voluntar pe lîngă problemele cu adevărat importante: educaţia, responsabilitatea, competenţa.

Şi apoi, merge şi aşa, că doar sîntem cu toţii băieţi buni, de treabă. Nu?!

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.

Foto L. Muntean