România între blonde şi brunete şi între DA şi NU

În penultima zi de campanie pentru referendumul recent, două evenimente s-au suprapus perfect în timp: în două zone distincte din Bucureşti, partizanii preşedintelui Băsescu (într-o piaţă a oraşului) şi adversarii aceluiaşi (în altă piaţă) şi-au chemat susţinătorii – astfel că au împărţit ecranele televizoarelor pe din două. La un moment dat, într-o jumătate de ecran cînta şi dansa dna Loredana Groza, legănîndu-şi buclele blonde, crupele şi decolteul, în trainica tradiţie a Orientului levantin. Iar într-altă jumătate, dna Monica Macovei prevestea – pe sub bretonul brunet – cum ţara sucombă sub „lovitura de stat“, cu un aer sumbru ce amintea de văduvele negre de prin Nordul Caucazului sau din Orientul Mijlociu. Cîteva minute cele două doamne au fost, pe ecran, una lîngă alta: o cîntăreaţă zîmbitoare care-şi făcea meseria, de-o parte, şi o activistă încruntată care-şi striga crezul, de alta.

La drept vorbind, România nu se regăsea în nici una dintre cele două apariţii, oricît de diferite erau ele. Situaţia nu era nici atît de veselă precum în dansul blondei şi nici atît de catastrofală precum în temerile brunetei. Cum s-ar spune, nici aşa, nici aşa. Şi această indecizie – nici, nici – s-a păstrat şi după votul de duminică. Vot pe care, în termeni tehnici, nu l-a cîştigat nimeni. Dl Băsescu a încasat un knockout masiv – doar că gongul a sunat mai devreme şi preşedintele suspendat se întoarce la Cotroceni.

În primul rînd, este notabil numărul mare al celor care au ieşit la vot. În termenii reali ai populaţiei efective a României electorale de azi, procentul a depăşit cu mult 50 de procente – numai că statistica demografică în uz la acest moment e cea din 2002 şi în funcţie de ea s-a stabilit procentul. Cei care nu au votat nu-s nici ei, cu toţii, în aceeaşi barcă: unii n-au votat pentru că au ascultat îndemnul la boicot al unei tabere; alţii n-au votat dintr-un sentiment de respingere faţă de toţi; alţii (precum etnicii maghiari) n-au votat pentru că au crezut că nu e lupta lor; alţii n-au votat, pur şi simplu, din comoditate sau lene. Şi totuşi, 8,2 milioane de oameni au mers la vot. Acest efort, net majoritar, pentru a spune NU unui singur om. Chiar revenit la Cotroceni, dl Băsescu nu va putea face abstracţie de mesajul lor – iar dacă o va face, o face pe riscul propriu. Capitalul de antipatie politică al oricărui personaj poate deveni exploziv (şi) într-o societate democratică.

Din punctul meu de vedere, dimensiunea etnică a votului trebuie analizată cu seriozitate – dar nu e motiv de panică. Nu apelurile lui Viktor Orban i-a ţinut pe maghiarii români în casă (chiar dacă tupeul politic al dlui Orban pare a nu avea limite!) – ci senzaţia lor că sînt prinşi într-un război intra-român care nu-i priveşte. În schimb, mult mai bizară mi se pare distribuţia geografică a votului: insatisfacţia faţă de preşedinte a fost peste media naţională în toate provinciile istorice – cu excepţia Transilvaniei. Partizanii preşedintelui spun că explicaţia constă în tradiţia de dreapta, procapitalistă etc. a acestei regiuni – ceea ce e discutabil, dat fiind că în secolul trecut PNŢ-ul era partid mai curînd de stînga. Adversarii preşedintelui spun că ardelenii au pasivităţile lor (spre deosebire de Oltenia sau Banatul, care-s mai rebele faţă de autoritate), plus că au şi ei ciudăţeniile lor autarhice, precum cea care a făcut ca dl Funar să fie ales de cîteva ori (trei?) primar al Clujului – ceea ce este iarăşi discutabil, dat fiind că dl Funar e de fapt bănăţean prin naştere, iar dl Băsescu e la fel de ardelean ca şi dl Radu Mazăre! Rămîne cum am stabilit: nici, nici!

Din toată această poveste – în fond, potenţial amuzantă pentru cine încă mai are simţul umorului – se dezvoltă însă consecinţe mai curînd rău prevestitoare. După referendum fiecare tabără şi-a clamat victoria (ceea ce e normal) – numai că din toate părţile se degaja un aer cvasielectrizat, cert ameninţător, de revanşă. Este ca în filmele horror, cînd, la final, după ce-ai spune că monstrul/molima/alienul au fost anihilaţi, numai ce mai apare o mînă mişcînd, un pui diform gîngurind sau un ou extraterestru intact – astfel încît ţi-e clar că va urma şi partea a doua. Declaraţia dlui Băsescu, precoce, cum că acceptă totuşi un parteneriat cu USL-ul, mi-a adus aminte de articolul 6 al pactului Ribbentrop-Molotov din august 1939: cel ce spunea că alianţa dintre URSS şi Germania era menită să dureze zece ani (se ştie că ele au intrat în război peste nici doi ani).

Sigur, nici o asemănare între liderii noştri politici şi Stalin sau Hitler, totuşi. După cum nici dna Loredana nu seamănă cu dna Macovei. După cum nici noi, la drept vorbind, nu semănăm mereu cu noi înşine. Nici, nici şi care pe care. De-aici toată ameţeala.

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.