Rețeta arabă pentru a fi fericit (și miliardar)
Mai află, o!, înţeleptule cititor al epistolei mele, că lumina soarelui cade altfel asupra ta atunci cînd te afli pe nisiposul pămînt al capitalei Doha; şi, spunîndu-ţi asta, nu insinuez misticisme, ci doar strecor observaţia banală că, deşi Qatarul e pe acelaşi fus orar cu România, ţara arabă e mai la est – astfel încît dimineaţa se luminează mai devreme, iar seara, pe la ora 18, deja începe să se întunece. Aceste ore – ale serii şi dimineţii – sînt şi cele în care mai vezi ceva mişcare pe şantierele din cartierele Al Dafna şi Onaiza, pe malul Golfului. Qatarul va organiza Campionatul Mondial de fotbal din 2022 şi pînă atunci va da în folosinţă (dacă am înţeles bine) alte 80.000 de camere de hotel – aşa încît blocuri erectile în construcţie vezi la tot pasul, iar noaptea, la lumina neoanelor, observi prin ele zvon de muncitori. Pur şi simplu, ziua – între orele 11 şi 16, să zicem – nu poţi lucra afară şi nici să te plimbi per pedes nu prea e indicat. Vei fi fost uimit, preabunule cititor, de cîte ori am insistat aici asupra temperaturii de la faţa locului – dar, crede-mă, pînă nu ţi-e dat să respiri la 45-48° C (şi probabil ceva mai multe, la nivelul solului pavat cu asfalt, betoane sau marmură), nu poţi pricepe, din vorbe, ce înseamnă. Şi musca-n zbor face infarct de cît de cald e! În orice spaţiu închis pe care calcă picior de om e aer condiţionat. Şi mai ciudat e că, deşi căldura-i mare, în cea mai mare parte a anului nu transpiri, chiar şi cu cojoc pe tine. Aerul e atît de uscat, încît apa se evaporă instantaneu, nemaiavînd răgaz să-ţi lase pete umede la subraţ. Dealtfel, există legenda – îmi spune dl Adrian Măcelaru, ambasadorul nostru la Doha (unul dintre cei mai buni diplomaţi pe care-i au Externele noastre; plus că vorbeşte araba atît de bine, încît fiii lui Mohamed, cu care l-am văzut discutînd, zgîiau ochii de mirare cînd aflau că nu-i de-al lor) – că oraşele arabe aşa s-au şi fondat: acolo unde lăsau o oaie tăiată în soare şi nu se strica (ci se usca, se mumifica), acolo s-au înălţat şi zidurile. O fi, n-o fi adevărat, ce mai contează – la 45 de grade, cînd vîntul serii nu te-adie, ci te cam frige, zău că e credibil.
Stăpîn peste aceste încinse plaiuri este emirul şeik Hamad bin Khalifa al-Thani (meritoriu de popular la nivelul străzii, cum vom vedea mai jos), iar moştenitorul său desemnat este fiul-şeik Tamim bin Hamad al-Thani, care ne-a fost coleg la conferinţa ce ne-a adus aici şi din vorbele căruia educaţia de tip occidental transpare lesne. La fel de importantă – şi de populară, la nivelul străzi – mi s-a părut a fi, cît mi-am putut da eu seama, şeika Moza, soţia emirului, o femeie de o apariţie absolut notabilă, care este pe-aici un fel de patroană a artelor şi ale cărei preocupări şi pledoarii pentru educaţie & cultură i-ar cam pune la colţ pe alţi lideri din lume care-l caută pe Herodot nu prin cărţi, ci prin Google. Într-o societate în care muncitorii constructori sînt indieni, taximetriştii sînt pakistanezi, cameristele de la hotel sînt asiatice (am văzut şi românce!), printre poliţişti vezi somalezi, printre piloţii de avioane vezi francezi iar printre stewardese vezi egiptence (am văzut şi aici o româncă), tot ce-i poate uni pe oameni este cultura şi/sau banul. Şeika Moza militează bine pentru prima.
Şi, apropo de doamne, iată că-mi aduc aminte să dau distinselor cititoare ceea ce le promisesem – o reţetă (culeasă de mine din bazarul Waqif) care pe căldură le va face fericite şi voioase: se ia, aşadar, o mînă bună de frunze de mentă (nu vă zgîrciţi – măcar vreo 20 de frunzuliţe) şi se stoarce peste ele zeama de la o jumătate de lămîie mare (sau, şi mai bine, zeama de la o lime întreagă); puneţi apoi zahăr brun sau miere ca la vreo două linguri, aruncaţi totul într-un blender cu vreo 400 ml apă şi împingeţi la grămadă şi vrei cinci cuburi tari de gheaţă, să se piseze. Veţi obţine o minune de licoare galben-verzuie, cu guler de spumă verde – de nu vă va plăcea, să nu-mi spuneţi mie a’salam’aleykum! Dacă vă va plăcea, aflaţi că cine bea asta constant timp de 20 de ani devine apoi, peste noapte, miliardar în dolari (evident, cu condiţia să mai şi citească – de preferinţă textele mele – în tot acest interval!).
Şi nu pot încheia, o!, prea’ndurătorule cititor (indiferent de gender-ul şi religia ta), înainte de a-ţi spune şi povestea cu poliţistul şi cu emirul Hamad al Qatarului. Aflaţi, bunăoară, că emirul merge deseori prin zonele comerciale sau prin bazaruri, ca tot omul; drept care, într-o seară, a ieşit şi el cu şoferul la un mall şi, tocmai pe cînd îşi parca maşina (nu chiar bine, pesemne), hop apare un poliţist şi...
Ajuns aici cu firul poveştii, strănepotul Şeherezadei văzu lumina zorilor mijind şi, sfios peste poate, tăcu.
(va urma)
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.