Restauraţia mediocrităţii la Educaţie
Pe la 1844, Gheorghe Sion scria: „Pe atunci în adevăr nu se cerea ştiinţă multă, capacitate sau învăţătură, pentru ca să ajungă cineva la posturi mari. Trebuia să aibă sau protecţia lui vodă sau numele sonor al unei familii aristocratice, pentru ca să capete posturi sau ranguri“. Asta după ce, prin Regulamentele Organice (1831), se fixau, în cadrul unor legi fundamentale, principale direcţii de modernizare ale statului român modern, în mijlocul cărora se detaşa explicit meritocraţia. Au trecut aproape două secole, dar schimbările şi mai ales meritocraţia se lasă încă aşteptate. De ce? Educaţia se găseşte întotdeauna într-un permanent paradox: adulată şi hulită. Găseşti profesori universitari mai ceva ca maidanezii de pe podurile Bucureştiului: e de-ajuns să accesezi site-urile unor universităţi private, şi chiar de stat, şi regăseşti acolo mai mult de jumătate din clasa politică. Senatori, deputaţi, miniştri, prefecţi, primari, directori de servicii şi agenţii au dorit musai să aibă o diplomă de doctor, dar şi să fie unşi profesori, conferenţiari sau lectori... ceva acolo... să fie. Că n-au trecut pe la facultate niciodată, că nu-şi cunosc studenţii, că n-au parcurs etapele promovării şi n-au îndeplinit criteriile de performanţă... asta e deja un basm, cunoscut, acceptat, promovat de noi toţi.
Paradoxul rezidă chiar în această situaţie aberantă: o clasă politică plină de „intelectuali“, care nu are nici un chef să promoveze educaţia; se aleargă cu disperare după diplome şi posturi, dar niciodată nu-şi găsesc timp pentru un buget sănătos, pentru principii sănătoase; clamează demagogic valorile unei educaţii naţionale (care or fi alea?), dar nu se sfiesc să promoveze „nesănătos“ mediocritatea. Or, ultimii „intelectuali“ de la Educaţie ne-au lămurit pentru totdeauna de ce. Nu cred că trebuia să aşteptăm nominalizarea şi numirea unor astfel de oameni în posturi importante de prestigiu pentru a afla cam cum se face Educaţia în România. O comunitate academică de bună calitate ar fi trebuit să amendeze de mult existenţa unor astfel de exemplare. Plagiatul, impostura, mediocritatea, nepotismul au mare trecere pe la noi. Şi atunci cînd cineva se pregăteşte să promoveze într-o carieră academică, administrativă sau politică, îşi caută „proptelele“ fără de care CV-ul n-are avea nici o valoare. „Gardul fără proptele nicicum poate sta, iar cel cu proptele – niciodată piere“, se spunea în anii primei noastre modernităţi, iar marele boier Iordache Golescu oferea explicaţia, asimilînd proptelele „ocrotitorilor“ atît de necesari în ascensiunea de orice fel. Ce s-a schimbat de pe atunci? Nu mare lucru. De două decenii, zeci de mii de tineri au plecat şi au venit de pe la studii, unii dornici să rămînă pentru a popula cu ştiinţa şi capacitatea lor marile goluri din sistemul românesc. Uneori susţinuţi chiar de către instituţii româneşti, prin burse şi programe de tot felul, dar care mai apoi s-au dezis de investiţia făcută, temerile fiind hilare şi groteşti: „trebuie promovaţi cei care au stat aici pe metereze, nu ăia care s-au plimbat de colo-colo“. De cîte ori n-am auzit fraza asta... Sau „cum adică, fato, ai stat în Franţa atîta vreme şi acu’ vrei şi catedră?“, m-a întrebat ironic un coleg odată, temîndu-se că aş putea concura pe un post pregătit pentru el... N-am concurat atunci, din lehamite, ştiind că n-aş fi fost decît de umplutură, oferind legitimitatea necesară pentru ceva aranjat cu „proptele“. Or, ca mine sînt toţi cei care au ales să-şi facă o carieră aiurea, umiliţi de semenii lor, valorizaţi de alţii... Pentru că altfel nu-mi imaginez cum ne putem lăuda cu gura pînă la urechi cu „elita noastră“ de tineri şi mai puţini tineri, premianţi la Olimpiadele europene şi internaţionale, cu toţi profesioniştii regăsiţi în posturile cheie ale economiei mondiale, dar atunci cînd ar trebui folosiţi pentru binele românilor sînt de negăsit. Şi cei „rămaşi“, cei „găsiţi“, cei „aleşi“ să fie doar impostorii, plagiatorii, mediocrii. Reformele lui Daniel Funeriu ar fi putut pune bazele unui sistem bazat pe competenţă şi meritocraţie. Nu retrag nimic din ce am scris – nuanţele şi dezbaterea sînt necesare încă în amendarea acelor reforme. Dar lipsa de continuitate şi, mai ales, restauraţia mediocrităţii mă sperie. Şi, mai presus de toate, mă întristează lipsa de reacţie a semenilor mei, care se complac în vorbele atît de păguboase: „Lasă, bă, că e de-al nostru“. Şi uite aşa închidem ochi la încă un plagiat, înghiţim încă o impostură şi legitimăm prin neparticipare oameni ca Mang sau Dumitrescu. Şi ca ei... cîtă frunză... Unde sîntem de la 1844 încoace?
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.