Puterea ideilor, plus un polonez de treabă

Luni, 14 februarie a.c., aproape de ora 11 a dimineţii, am intrat în holul unui hotel bucureştean şi, în timp ce aşteptam să coboare cabina ascensorului, priveam la urmele de negreaţă (de la zeci şi sute de degete arătătoare, probabil) extinse ca o pată subtilă în jurul butonului care cheamă liftul. În scurt timp, uşile de metal mi s-au deschis în faţă. Cît ai spune de patru ori Solidaritatea, iată-mă-s ajuns la etajul VII al clădirii. Iarăşi uşile de metal se cască în faţa mea. Păşesc afară din cutia ascensorului şi văd, la cîţiva metri distanţă, un individ care trage cu sîrg dintr-o ţigară, aşezat incomod la o măsuţă îndeajuns de întinsă încît să nu poţi, oricît te-ai chinui, înfăşa pe ea un copil născut azi-dimineaţă. În mîinile bărbatului, foile cu întrebările pe care i le-am trimis ieri. În juru-i, două tinere doamne, care vorbesc între ele pe şoptite, astfel încît se aude doar oşci... moşci... vcioşci şi alte asemenea cuvinte, în ritmul aşezat al unei limbi recognoscibile, din vecinătatea noastră. Îl mai las pe om să tragă o dată din ţigară şi mă înfig în faţa-i – pentru că, fără să ne cunoaştem, mă aşteaptă. Urma să fac cu acest domn, peste cîteva minute, un interviu pentru un post de televiziune românesc. Numele individului este Adam Michnik. 

Am vorbit ulterior despre moralul europenilor şi despre revoluţia egiptenilor; despre graniţele Georgiei şi despre armata Rusiei; despre Barack Obama şi despre Bronislaw Geremek (un prieten al dlui Michnik, fost ministru de Externe polonez, azi decedat); despre Turcia de azi şi despre NATO de azi (şi de mîine). În faţa camerei de filmat, dl Michnik – ex-disident anticomunist, actualmente scriitor şi director de ziar, unul dintre intelectualii europeni notorii ai prezentului – a cerut o apă plată şi un espresso şi a mai tuşit de cîteva ori, semn că e genul de om care-şi începe ziua cu deliciul tabagic şi şi-o termină aidoma. Dar, mai ales, a vorbit, fără emfază, despre lumea în care trăieşte de ceva decenii (ante- şi postcomuniste). Am vorbit între noi, off the record, în franceză, dar mi-a răspuns – pe film – în polonă; a răspuns atît de expresiv (de la tonul cuvintelor la mimică), încît uneori chiar intuiam ce spune, înainte de a avea traducerea. 

Iar în seara aceleiaşi zile l-am văzut pe acelaşi domn pe scena Ateneului, dialogînd cu un altul la fel de calm, pe nume Pleşu. În virtutea scurtei experienţe matinale, în permanenţă l-am bănuit pe Michnik – în cele plus/minus două ore cît s-a conversat la Ateneu – de o acută poftă tabagică. Dar mai ales l-am bănuit de inteligenţă şi de normalitate. 

Altfel spus, Adam Michnik mi se pare a fi exact prototipul omului în faţa căruia comunismul nu avea nici o şansă: omul inteligent, dispus să ţină cu dinţii de normalitatea lui. E genul de bărbat care descumpăneşte orice sistem. Nu vrea să fie erou (deşi, se pare, ar putea fi) şi, de fapt, e mai degrabă circumspect faţă de eroi. Nu urăşte şi nu idolatrizează. Crede că o femeie interesantă face, în viaţa unui bărbat, cel puţin cît o carte bună. Are umor şi apreciază oameni care au şi ei. În condiţiile în care regimul comunist al ţării lui, în ultimul an ’80, invitase opoziţia la discuţii, Michnik a preferat să întîrzie în toaletă – numai pentru că soţia sa ar fi fost descumpănită foarte dacă l-ar fi văzut la TV dînd mîna cu ministrul de Interne al Poloniei comuniste. 

„Valorile fundamentale ale generaţiei noastre au fost obţinute. Sîntem liberi, putem călători unde vrem... Dar tot sîntem furioşi. Despre asta vom discuta aici.“ – a spus Michnik, dintru început, în sala Ateneului Român. Sau: „Filozoful şanticomunist, n.m.ţ trebuie să fie precaut atunci cînd îşi pune hainele procurorului“ – a mai adăugat el, atrăgînd apoi o replică a dlui G. Liiceanu. Sau: „Eroismul trebuie să-l ceri de la tine, nu de la celălalt“ (cu trimitere la incriminările recurente în spaţiul românesc/estic despre cine şi cum a rezistat totalitarismelor). Sau: „Cînd Politica intră în tribunal, Justiţia iese pe uşa din spate“ – o frază aiuritor de actuală într-o ţară ca a noastră, în care neîncrederea în Justiţie merge mînă-n mînă cu neîncrederea în partidele politice (oare de ce?!). 

Mie, unuia, cel mai mult mi-a plăcut răspunsul dlui Michnik referitor la polonitatea lui. Un polonez (şi evreu, după rădăcini) care spune „Polonia mea este ca o casă părintească, în care nu vreau să se scuipe pe jos şi în care nu agreez violenţa“ mi se pare a fi realmente demn de citat. Probabil că aceasta este marea diferenţă dintre polonezi şi români: felul în care se raportează la polonitatea/românitatea lor. De-o parte e mîndrie, de-o parte e dubiu. Fără trimitere la Michnik sau la Pleşu, cred că această dilemă ne va mai urmări. 

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.