Psihologie. Psihiatrie. Tinichigerie
Pentru mulţi dintre noi, resursele de ataşament, compasiune, respect funcţionează în parametri normali, cînd e vorba despre cineva care suferă de o problemă gravă de sănătate. Însă, cînd problema e una care face parte din universul sănătăţii mintale, lucrurile se schimbă. E ca şi cum am accepta firesc, cu uşurinţă, că cineva care suferă de o boală gravă – la rinichi, să zicem – merită toată compasiunea, ajutorul şi respectul. Dar felul acesta de acceptare nu funcţionează la fel de mult pentru cineva care suferă de o boală psihică. Aici lucrurile se schimbă. Perspectiva e, dintr-odată, diferită. Apare un soi de blocaj al înţelegerii, un soi de distanţă. Undeva, în profunzime, unii dintre noi nu consideră că felul ăsta de tulburare e o boală „serioasă“, la fel ca celelalte boli. Cumva, trivializînd cumplit, e ca şi cum ai spune că nu mănînci miel sau ied, pentru că sînt animale „drăguţe“ şi ţi-e milă de ele, dar mănînci liniştit un purcel rumenit la cuptor, pentru că, în fond, e… porc. E un animal „urît“.
Imaginea bolnavului psihic a traversat, în istorie, momente dintre cele mai diferite. E un subiect complicat, cu abordări extrem de diverse, în funcţie de cultură, perioadă istorică sau nivel de civilizaţie. S-au scris rafturi de cărţi despre aşa ceva. Dar azi, cînd neuroştiinţele, viteza de comunicare, progresul tehnologiilor şi al mentalităţilor sînt subiecte care fac parte din normalitatea cotidiană, e destul de greu să accepţi că – în ceea ce mulţi dintre noi numesc „lume civilizată“ – mai pot exista abordări rudimentare ale acestei probleme. Dacă, în ceea ce priveşte condiţia sinistră a copiilor instituţionalizaţi, s-au făcut progrese remarcabile – deşi e încă enorm de lucrat şi în zona asta –, spaţiile concentraţionare ale instituţionalizării celor care suferă de boli psihice sînt departe de a fi o amintire. Legislaţia, cîtă e, suferă de absenţa unor protocoale instituţionale rezonabile, capabile să o facă funcţională într-un context care se schimbă de la o zi la alta. Iar în stradă, în lumea reală, în spaţiul public, respectul faţă de cei aflaţi într-o suferinţă atît de gravă încă se lasă aşteptat.
E drept, la noi, aici, marginalizarea se ţine bine, respiră perfect şi e roşie în obraji. Persoanele cu diferite tipuri de dizabilităţi încă sînt, în cel mai bun caz, nişte cifre incerte prin statistici. Rampele de acces în multe instituţii, atunci cînd există, sînt deseori impracticabile. Părinţii multor elevi şi profesorii de prin şcoli sînt extrem de reţinuţi, sceptici, speriaţi, cînd vine vorba despre integrarea în clase tipice a copiilor cu diferite tulburări din spectrul autismului. Cînd te apuci să faci un inventar al lucrurilor pe care le-am avea de rezolvat urgent, te ia atacul de panică. Cu toate astea, încă foarte rar, dar autentic, pe ici, pe colo, se întîmplă şi lucruri bune. Important e să aflăm de ele. Dar asta e o altă poveste.
În spaţiul public de la noi, o persoană care suferă de o boală psihică e, pur şi simplu, un „nebun“. Atît. Treaba s-a rezolvat. E perceput ca fiind irecuperabil, deci marginal. Îl punem la categoria rebuturi. Noi, ăştia întregi, „trebuie să mergem mai departe“. Că doar noi „ducem lumea înainte“. În plus, la orice conversaţie, apare celebrul discurs: „Şi mai lasă-mă, frate, cu corectitudinile astea politice de la americani! Să facă la ei acolo! Nebunu’ e nebun! Ce mai pierdem vremea atîta? Nu mă freca pe mine la icre cu termeni! Cum să-i respect io p-ăştia? Îmi dau mie să mănînc? Plus că sînt şi periculoşi. E o prostie cît China! Să-i adune, vere, şi să-i bage undeva, măcar să nu-i mai văd. Că tot noi trebuie să muncim, ca să-i ţinem pe ei…“ Mă opresc aici, repertoriul e cunoscut. Mai trist e cînd apar pe la televizor oameni de meserie – psihologi, psihiatri, diferiţi analişti şi ştiutori – care stigmatizează, la fel ca cei neinformaţi, deşi folosesc un soi de limbaj de specialitate. Aici, lucrurile intră într-o zonă a unui grotesc greu de nuanţat în cuvinte. Deşi lexicul unora conţine termeni de specialitate, discursul e unul foarte jos, deseori rudimentar şi neinformat. Se fac afirmaţii gratuite, cu o nonşalanţă incredibilă, după care se emit diagnostice după ureche, aşa, la o şuetă. Şi toate astea în văzul lumii, cu entuziasm, la televizor.
Termenul „autism“ se foloseşte în nişte contexte complet nepotrivite, desemnînd intenţia de a nu băga în seamă ceva foarte important. Cel mai des auzi formula „autismul clasei politice“. Prin folosirea greşită şi repetată, în nenumărate rînduri, a acestei sintagme, percepţia asupra unei persoane care suferă în mod real de această tulburare este profund influenţată negativ.
Dar cel mai dureros e cînd dai peste una dintre cele mai frecvente imagini pe care le poţi întîlni în orice localitate din această ţară. Oameni cu afecţiuni psihice severe, care rătăcesc pe străzi şi dau adevărata măsură a unei suferinţe enorme, forţată de împrejurări să se expună public. E ceva foarte greu de calificat în cuvinte. E o tortură la care sîntem martori pasivi, de cele mai multe ori fără să înţelegem adevărata dimensiune a problemei. Lipsa protocoalelor funcţionale din instituţiile specializate, inerţia, cinismul, nepăsarea, toate acestea şi încă multe altele osifică, pe zi ce trece, orice simţ şi orice sentiment. Alături de copiii abandonaţi, de oamenii fără adăpost şi de cîinii comunitari, imaginea bolnavilor care umblă fără ţintă pe străzile oraşelor noastre e picătura care umple paharul unui peisaj urban deseori înecat în tristeţe şi resemnare. Un peisaj a cărui tristeţe nu se va remedia niciodată prin ascunderea, prin simpla punere sub cheie – în lagăre şi rezervaţii – a ceea ce-i tulbură idealul de armonie.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.