Promovare universitară și șmecheria ISI
Trăim în România, nu în Franţa, Anglia sau SUA, or pentru această ţară trebuie să promovăm valoarea. Degeaba ne vom compara noi cu Oxford şi Paris, cînd ştim bine că tradiţia noastră universitară se duce cu chiu, cu vai spre mijlocul secolului al XIX-lea, degeaba ne batem cu pumnii în piept pentru criterii ISI, ERIH şi alte indexuri internaţionale, dacă nu vom încerca să facem curat, mai întîi şi întîi de toate, în propria noastră ogradă. Cînd maculatura, impostura, plagiatul ne-au înghiţit, cînd şmecheria „intelectuală“ se află la tot colţul, pe noi ne preocupă grija de ISI, dar nici măcar o clipă de ce se întîmplă în România. Or, înainte ca acest concept ISI să prindă contur în criteriile alea de abilitare a viitorilor profesori universitari atît de aşteptate, hulite şi care abia fură, în sfîrşit finalizate, şmecherii s-au adaptat, dînd cu flit oricărei comisii. De vreo cîţiva ani, universităţile de provincie s-au umplut de reviste ISI, una mai proastă decît alta, una mai subţire decît alta; şi pentru că listele de aşteptare sînt lungi şi doritori din ce în ce mai numeroşi, spaţiul tipografic se negociază mai ceva ca la piaţă, şi se scot suplimente... să ajungă la toată lumea.
E deja cunoscută de toţi soarta revistei Metalurgia, unde se îmbină de mama focului oţelul şi integrarea europeană. Se întreabă cineva care e pînă la urmă specificitatea revistei, sau doar că-i ISI? Şi că fu cum fu pînă prin 2010, adică exact pînă cînd începu nebunia ISI, şi cînd această revistă a fierului şi oţelului (că asta înseamnă metalurgie, nu?!) primeşte şi „altele“: de la Uniunea Europeană la păduri, de la turism la management, de la ştiinţe politice la administraţie şi aşa mai departe. Priviţi doar numărul 11 din 2011, adică ultimul, (http://www.metalurgia.ro/Metalurgia_International_11_2011.pdf) şi veţi vedea cum un articol de cinci pagini despre turismul european devine atît de important încît să fie publicat într-o revistă de metalurgie, dar ISI. Las la o parte faptul că jumătate din revistă se află cumva într-o relaţie de rudenie cu unul dintre cei care fac revista, aflat în frunte la Advisory Board. Şi apoi, tata, socru şi ce-o mai fi semnează alături de alţi cinci „pui“, toţi într-un nume. O fi poate coincidenţă de nume să te cheme la fel, să ai cam aceleaşi preocupări, să vrei să publici în aceeaşi revistă, în acelaşi număr, în acelaşi an, toţi la un loc, reuniţi sub umbra ISI, fiecare cu cîte cinci pagini ISI, şi uneori chiar de două ori, că de… acum cît se poate... Ce mai, familie mare, revistă mică…
Se vrură cărţi publicate la edituri din străinătate, odată zvonul lansat, băieţii deştepţi alergară pînă la Paris, luară, prin mijloace doar de ei ştiute, un ISBN, scoaseră vreo două exemplare, tot la Caracal, că deh!, cine să ştie unde se tipări, hîrtia e aceeaşi peste tot, închiseră afacerea şi aruncară cartea pe masa promovării. Interesează pe cineva calitatea? Se vorbeşte vreodată în toate aceste criterii de calitate? Are cineva timp să citească? Importante sînt coperţile şi linguşirile din introducere, de lansare nu poate fi vorba, nu de alta, dar cele două exemplare n-ar ajunge nici pentru soţ, soţie, soacră… Cauţi apoi cu lupa un exemplar, măcar să-i faci o recenzie, dar, în afară de prezenţa ei în dosarul de promovare, cartea e dată dispărută. Or – observ eu –, după ce se dădu liber la doctori, şi jumătate din populaţia României căpătă titlul de doctor, doar aşa să se afle în treabă, că dacă tot îi gratis şi pe nimic, de ce nu (sic!), cealaltă jumătate de Românie se pregăteşte să capete titlul de profesor universitar…
Inexistenţa unor criterii de bună calitate nu va face decît să încurajeze frauda şi mica mînărie, specifice României. Aici, la noi acasă, ar trebui, mai întîi şi întîi de toate, să impunem lucrul bine făcut, să primeze calitatea, şi nu cantitatea, să fie sancţionat drastic plagiatul, nepotismul şi impostura, să fie promovată şi răsplătită inteligenţa, să se investească cu folos şi inteligent în cercetare, să aflăm odată ce vrem să producem, genii sau oameni utili, lor şi societăţii, să se stabilească, odată pentru totdeauna, criterii clare şi simple, de departajare a cercetării de norma didactică, să promovăm cercetarea pe subiecte de interes naţional – căci cine flutură pe sub nas subiecte gen „revoluţia franceză“ din fotoliul de profesor universitar, fără să fi văzut vreodată o arhivă franceză şi fără să vorbească franceză de secol XVIII, se păcăleşte pe sine pe banii noştri –, să se stimuleze, prin burse ale statului român, interdisciplinaritatea etc. Multe, multe sînt de făcut… Dincolo de băşcălie, ceea ce se întîmplă mi se pare foarte grav şi de-o tristeţe dezarmantă şi disperată.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.