Privitori ca la fotbal
În momentul în care uşile alea mari, de palat imperial, s-au deschis – iar în urma anunţului rostit cu aplomb şi-a făcut apariţia în sală Vladimir Putin –, lumea în care trăim a intrat într-o nouă etapă istorică. După revoluţii, cataclisme naturale, acte de terorism – toate transmise la televizor –, a venit la rînd şi momentul reîmpărţirii lumii. O planetă întreagă asistă la acest meci, din miliardele de „tribune“ ale canapelelor de sufragerie, care ocupă spaţiul central al caselor din lumea largă. E un moment pe cît de colosal şi spectaculos, pe atît de greu ca însemnătate istorică, dar şi periculos, deopotrivă. O lume dezvrăjită – aproape lipsită de facultatea de a vibra la întîlnirea cu orice simbol care trimite la ideea de naţiune – priveşte cu o năucitoare detaşare şi cu zîmbetul pe buze, adus de starea de receptare a unui film, spre tot ceea ce se întîmplă în Rusia şi în Ucraina.
O bună parte a omenirii e pusă în situaţia de a nu putea să reacţioneze. Iţele globalizării leagă la spate mîinile tuturor. Cîtă vreme un obiect care pare indispensabil, oricare va fi fiind el, e făcut din piese fabricate în nu ştiu cîte ţări şi asamblat apoi în altele, singura lege care funcţionează universal e circulaţia. Cînd fluxul se întrerupe, totul se prăbuşeşte în beznă. Scopul ultim al respiraţiei oricărei fiinţe din această lume e să menţină numitul flux. Să consume cît mai mult, pentru a putea să facă loc celorlalte produse pe care le aduce rapid banda transportoare. Odată ce această mişcare s-ar opri, ne-am găsi, brusc, în plin coşmar. Imaginaţi-vă lumea, fie şi pentru o foarte scurtă perioadă de timp, lipsită de curent electric, apă caldă, semnal GSM, Internet, gaz – toată sumedenia de comodităţi pe care le considerăm ca fiind absolut normale pentru o viaţă decentă.
Pe acest fond de transă a alimentării fluxului, asistăm la marele spectacol al unei puteri mondiale care îşi dezmorţeşte oasele. Înconjurat de un arsenal simbolic supradimensionat – uşor carnavalesc pentru mulţi dintre telespectatorii Planetei –, preşedintele Rusiei anunţă, explicit, anexări de teritorii şi, implicit, revizuiri ale procesului de împărţire a lumii. Omenirea, obişnuită să înţeleagă totul acum prin televizor şi prin ochelarii 3D primiţi la cinema, îl vede pe acest om, căruia i se regizează apariţii grandioase, ca pe un… personaj. El nu e, încă, cineva care scutură din temelii ordinea precară a unei lumi neieşite complet dintr-o criză economică profundă. Deocamdată, pentru mulţi, el e doar un personaj – admirabil pentru unii, detestabil pentru alţii – care se mişcă în interiorul unor decoruri fastuoase. Pe măsură ce liderii occidentali suferă de scăderi dramatice ale încrederii publice şi popularităţii, Vladimir Putin pluteşte într-un incredibil nivel de aprobare din partea ruşilor – 72%. Naţiunea lui pare gata să-l urmeze în orice direcţie. Vulturul bicefal de pe drapelul naţional al Rusiei contemporane, venit glorios din Evul Mediu şi din inima tradiţiei imperiale, coexistă – halucinant, dar plin de succes – cu imnul Marii Uniuni Sovietice. Sistemul oligarhic, cu arama dată pe faţă, pare să se bucure la el acasă de o mai mare susţinere decît ar putea obţine cel mai evoluat discurs occidental despre democraţie.
Întreaga desfăşurare a evenimentelor are un aspect de format TV sau de scenariu cinematografic. Subiectele sînt la concurenţă acerbă. Anexarea teritoriilor din Crimeea e la competiţie directă cu avionul dispărut al unei companii asiatice, încît ai senzaţia că te uiţi la episoadele unor seriale. Puţine televiziuni şi publicaţii din presa europeană şi din cea de peste Ocean trec dincolo de zgomotul de prim-plan al anexării Crimeei. Cel mai des asistăm la declaraţii şi comunicate venite de la Moscova, în care ni se spune triumfător că întregul proces s-a petrecut fără cea mai mică vărsare de sînge. Puţine urechi din lumea largă mai aud, pe ici şi pe colo, că unii lideri de opinie sau fruntaşi ai unor comunităţi din Crimeea au dispărut, pur şi simplu. După care se mai găseşte cîte un cadavru, în urma unei crime cu autori necunoscuţi.
Presiunea Rusiei nu ţine cont de nici un nivel de aparenţă, de nici un cod acceptat. Raţiunea din dosul acestei presiuni hotărîte – dar şi din dosul discursului şi al gesturilor lipsite de ezitări – pare să fie presiunea însăşi. Un soi de ofensivă. O revenire care deţine conştiinţa evidentă a faptului că „Lumea civilizată“ e prinsă pe picior greşit. Unitatea naţiunii pornite la refacerea chipului său istoric pare, cumva, asemănătoare cu ofensiva sovietică din ultimul război. Îndărătul liniilor de atac, al oamenilor trimişi la înaintare, indiferent de consecinţe, stau nişte tovarăşi care se ocupă cu entuziasmul ofensivei, lichidînd pe oricine ar cuteza să rămînă un pic în urmă. Cum să citeşti altfel asasinatele ale căror victime sînt jurnaliştii incomozi? Dar procesele rizibile şi anii de puşcărie la care sînt supuşi adversarii regimului, presiunile de tot felul, care spun, uneori, foarte explicit: „Vedeţi-vă de treabă! La noi a fost şi va fi mereu… altfel.“
În condiţiile astea, lumea care trăieşte în democraţie – cu tot cu pierderea de încredere, cu tot cu criza economică, excesele de control, dezvrăjirea şi plictiseala – ar trebui să redescopere cumva partea plină a paharului. Faptul că, teoretic, indiferent de vremurile foarte grele pe care le traversează această lume, există încă idealurile libertăţii şi ale democraţiei, ale pieţei libere şi ale drepturilor omului. Dar toate astea sună acum extrem de tocit în urechile multora. Ei bine, pe fondul trist al acestei toceli, se înfiripă o imagine dătătoare de fiori. Aceea a unui băiat blond, hotărît, care-şi ţine ţara cu o mînă de fier, şi redă încrederea poporului, pe care îl conduce într-o nouă istorie.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.