Preţurile libertăţii
Multă lume, mai ales de pe la noi, e convinsă că orice discuţie despre
e doar o chestie de modă. O fiţă a unora alunecaţi naiv pe pîrtia ideilor de stînga sau un moft al celor pe care pînă şi cel mai penibil papagal, care se crede
, îi numeşte
. Ca-n orice spaţiu unde lumea se căzneşte să recupereze decalaje, există un complex faţă de manifestările contemporane ale ţărilor considerate ca fiind evoluate, socotite ca sisteme de referinţă în judecarea ideii de
E un complex de inferioritate care, pentru a nu demobiliza complet fiinţa atinsă de frustrare, e transformat de mecanismele de protecţie interioară într-o copie destul de tristă a unui complex de superioritate. La noi, situaţia asta se vede limpede şi cît se poate de nostim în banda largă a discuţiilor despre orice – „proştii de americani analfabeţi, mocăiţii şi fraierii de nemţi, homosexualii care fac prozelitism printre copiii noştri, toate teoriile astea despre libertatea tuturor (teorii care, de fapt, sînt îndreptate împotriva creştinismului, dar, mai ales, împotriva ortodoxiei), masonii care pîndesc în umbră, evreii care conduc economia mondială şi abia aşteaptă să te mai jupoaie de bani…“ – iar lista poate continua, ca o nuntă din poveste, vreme de trei zile.
Un prieten din America îmi povestea, zilele astea, despre restricţiile de apă din cîteva zone rezidenţiale, foarte bune, din California. Odată ce închiriezi o casă, proprietarul îţi interzice să-ţi aduci cu tine plante în ghiveci, mai ales din cele mari, sau să instalezi orice dispozitiv de irigare a plantelor. Apa e foarte scumpă şi e plătită direct de proprietar. Prin urmare, apar tot soiul de clauze prin contractele de închiriere, care devin nişte culmi ale chichiţelor avocăţeşti. Alt prieten, tot din California, îmi povestea despre măsurile de siguranţă, din ce în ce mai sofisticate, care se iau în jurul zonelor rezidenţiale în care locuiesc cetăţenii cu venituri mari. Cartierele astea încep să semene cu nişte rezervaţii în toată regula. Locuitorii lor merg în vacanţe în Caraibe, în
-uri
la fel de împrejmuite cu garduri şi supravegheate de angajaţi ai unor firme de pază, înarmaţi ca la război. Viaţa unor oameni care fac performanţă în teritoriile lor de activitate, şi care cîştigă bani mulţi, se petrece integral între garduri păzite de bodyguarzi.
Nişte fundamentalişti au luat ostatici, au deschis focul într-un muzeu înţesat de turişti sau au aruncat o bombă în plină stradă. Un tip supărat pe lume a deschis focul într-un cinematograf, un fost elev a tras rafale de armă automată şi a omorît o mulţime de copii într-o şcoală pe care voia să se răzbune, un rasist cu privirea rătăcită a măcelărit oameni într-o biserică frecventată de afro-americani, iar un jurnalist de televiziune şi-a împuşcat doi foşti colegi în timpul unei emisiuni live. Toate astea înseamnă, de la o zi la alta, schimbarea regulilor, apariţia unor servicii noi, a unor măsuri suplimentare de siguranţă. Absolut orice loc devine un obiectiv care trebuie să fie apărat, iar lucrul ăsta se face cu nişte costuri foarte mari. „Libertatea“ începe să coste enorm. Lumea se apucă să construiască garduri de toate felurile, iar ideea – extrem de periculoasă – de civilizaţie care se retrage încetul cu încetul în faţa unei invazii a barbariei cîştigă din ce în ce mai mult teren.
nu înseamnă doar un tip de realitate rămasă în urma dizolvării,
sau simbolice, a unei puteri coloniale, în urma căreia se instituie o nouă stare de fapt. Nu înseamnă doar presiunea colosală a migraţiei care ia cu asalt Europa şi America, fluxul de populaţii din fostele colonii, care îşi revendică, mai mult sau mai puţin explicit, dreptul la recuperarea unor pagube imposibil de cuantificat. Postcolonialism mai înseamnă şi negarea oricărui tip de autoritate, de instituţie sau de organism care patronează
ceva. Acum… „în mod abuziv“ poate însemna orice. Ideea e că – de la Fondul Monetar Internaţional, „un organism abuziv care dictează felul în care nişte naţiuni trebuie să-şi vadă sau să-şi gestioneze viitorul“, pînă la
– de exemplu –, o lucrare din literatură care, „prin statutul de capodoperă, dobîndit prin presiunea culturii dominante din care vine, periclitează şansa altor creaţii de a intra în atenţia publică“ – orice formă de autoritate şi de instituţie limitează, de fapt, drepturile şi capacităţile de exprimare şi manifestare ale unora.
În atmosfera asta – cu atentate teroriste, un stat fundamentalist-religios tulburător de difuz ca entitate statală, dar foarte prezent ca realitate a violenţei extreme, migraţie economică masivă, dinspre ţările sărace, dar şi consistentă migraţie în urma catastrofelor umanitare produse de războaiele din diferite părţi ale lumii, în condiţiile unei crize profunde a ideilor de politică sau de religie, a oricărei forme de autoritate sau de instituţie, în prezenţa revirimentului militarist din Rusia, a unui curent favorabil mişcărilor radicale în Europa şi în America –, progresele culturale ale civilizaţiei umane par lucruri complet nerelevante.
În mod paradoxal, civilizaţia, acum, înseamnă şi un anumit tip de comoditate şi sedentarism mental, petrecute la adăpostul unor locuri cît mai sigure. Nivelul civilizaţiei a început să fie sinonim cu puterea financiară de a susţine costurile de îngrădire şi supraveghere a unor spaţii. Nişte spaţii în care singura preocupare e găsirea unor soluţii care să producă rapid cîştiguri atît de mari încît să poată acoperi creşterea continuă a cheltuielilor cu siguranţa.