Portretul unui oraş dispărut

La o editură din Cluj, Limes, în 2006, cineva a avut excelenta idee de a publica, în englezeşte, limba originalului, însoţindu-le de o traducere în româneşte, Scrisori din Bucureşti, 1944-1946, de Eric Tappe. Volumul mi-a căzut în mînă din întîmplare şi cred că aici, în ţară, n-a mai rămas nimeni care să-i fi cunoscut pe oamenii despre care e vorba. Este o carte postumă, ultima care va avea pe copertă numele profesorului E.D. Tappe (1910-1992) de la Universitatea din Londra. La School of Slavonic and East European Studies, el a fost, din 1948, specialistul în limba română, deci şi în literatura şi istoria noastră. Din lucrările sale, unele au dat la iveală documente din arhivele britanice, de mare interes pentru noi, iar altele au contribuit la informarea publicului străin cu privire la scriitorii români pe care i-a tradus şi comentat. Cu o formaţie de filolog clasic, el a căutat ocazia de a pune în practică acele cunoştinţe de limba română dobîndite cu Gr. Nandriş, învăţatul bucovinean pe care războiul îl surprinsese la Londra, şi aşa a ajuns la Bucureşti, în uniformă, în Misiunea Militară Britanică. Impresiile sale despre oraşul în care sosise la două luni după 23 august se găsesc în această corespondenţă care a întreţinut legătura cu familia de acasă. A locuit mai întîi la Athénée Palace, unde Guvernul Sănătescu îi găzduia pe reprezentanţii Aliaţilor, apoi în Aleea Alexandru, nr. 5, imobil folosit de atunci pentru personalul diplomatic. Peste vară, ofiţerii englezi aveau la dispoziţie, la Snagov, o vilă rechiziţionată. Legaţia era în strada Jules Michelet. Acolo, Tappe era de serviciu, la 24 februarie 1945, cînd portarul l-a anunţat: "Domnule căpitan, este la poartă primul ministru al României care cere azil politic!". Generalul Rădescu a fost cîtva timp oaspetele Guvernului britanic, iar Churchill telegrafia ca să li se acorde acelaşi statut Regelui şi Reginei Mame, dacă ar dori să se refugieze. Această scenă istorică mi-a povestit-o chiar el, dar, din cauza cenzurii, n-a consemnat-o în scrisori. În schimb, este descrisă manifestaţia de la 8 noiembrie 1945, cînd trupe dresate în URSS au tras în mulţime; în concluzie: "Am detestat întotdeauna acest guvern comunist de colaboraţionişti". În afară de evenimentele politice, viaţa în Capitală se desfăşura în linişte şi era îmbelşugată din punctul de vedere al cuiva care trăise auster în Anglia, sub bombardamente. "Românilor le place mult să mănînce" - notează Tappe - "şi nu se grăbesc să termine, aşa că mesele se prelungesc. Niciodată n-am mîncat atît de mult şi de des... Porţiile sînt enorme." Despre delicatesele cu care era desfătat, în timp de război, nu încetează să se minuneze: "bezelele cu îngheţată şi cu grămezi de frişcă, brînza Roquefort, untul, ouăle, carnea de pui". La mese, carnea apărea "în hălci mari, în loc de felii fine". Prin urmare, "este foarte greu să nu faci excese gastronomice". Prietenii români îl răsfăţau, dăruindu-i coşuri cu struguri. "Extraordinare sînt roşiile, care sînt cu mult superioare celor englezeşti ca mărime, suculenţă şi, mai presus de toate, aromă." Profuziunea şi preţurile scăzute erau prezente şi în alte domenii: "Există un număr enorm de ziare şi pare să fie hîrtie destulă. Cărţile sînt remarcabil de ieftine... este chiar uimitor ce se găseşte în librării". Din spectacolul oraşului îl atrag parcurile, deşi n-au gazonul îngrijit ca în Anglia. În Cişmigiu, magnolii şi forsythia, "violete în straturi, clopoţei în iarbă... păpădiile înfloresc mari şi îndrăzneţe, liliacul şi castanii s-au scuturat". De-a lungul "şoselii Jianu" (B-dul Aviatorilor de astăzi), "un fel de pădure, cu flori sălbatice" şi, în mijlocul străzii, tufe de trandafiri. Adesea, tînărul englez era invitat pe la moşiile prietenilor, la Hereşti, Storobăneasa, Budeşti şi Budila, sau la şantiere arheologice (Glina, Gumelniţa, Monteoru, Popeşti-Argeş). Lista de relaţii ce se alcătuieşte din scrisori dă măsura vieţii intelectuale româneşti, în ceasul unui strălucitor amurg: arheologii Ion Nestor şi Dinu Rosetti, istoricii M. Berza şi Radu Vulpe, alături de generalul Rosetti, colecţionari ca părintele Mătasă şi Barbu Slătineanu, arhitectul Ştefan Balş sau doamne ca Maria Golescu şi Sanda Stolojan, în jurul cărora conversaţiile despre arta veche sau literatură şi muzica de cameră ţeseau o atmosferă de rafinată cultură. Niciodată n-am avut sentimentul moştenirii pierdute ca atunci cînd am citit această mărturie despre alt Bucureşti.