Popa Lică de la Olt

Cînd mamă-sa cu tată-su hotărîseră să se ducă la Teologie, nu-i trecu prin minte că o să se facă popă. Crezu că pînă va fi să termine primul an le va trece: banii cheltuiţi cu haine, cărţi, drumuri, absenţa prelungită de acasă vor mai potoli îndîrjirea fanatică a maică-sii de a-l vedea cu orice preţ în sutană, slujind liturghia la biserica din sat. Dar nu fu să fie, că prin ultimul an de seminar îi găsi o fată, una Lenuţa de pe la Balş, şi-l însură, pregătindu-l astfel pentru ce va să fie. Cu Lenuţa nu se plăcu cine ştie ce: mamă-sa voia o nevastă, Lenuţa visa la ziua cînd toată lumea o să-i spună „coana preoteasă“, el ascultă de mumă-sa din mare comoditate, crezînd că va face el într-un fel cînd se va putea. Aşa că primi tînăra nevastă şi zestrea bunicică, plătită generos de nişte socri mîndri că fata lor va mînca o colivă, mai în toate zilele.

Şi iată că, într-o zi, Lică se trezi popă... cu parohie, cu nevastă, cu sutană şi c-un cîrd de babe „sfioase“... Pînă în ziua primei liturghii, Alexandru, ştiut de toţi ca Lică, nu se prea gîndi la ce ar trebui să fie; împins de ai lui de la spate, intră în cursa preoţiei şi se pomeni preot „de-adevăratelea“. Nici n-ar fi avut altă alegere... toţi verii şi toate verişoarele trecuseră prin Seminar... acolo avură pe „cineva“, acolo se grăbiră să-şi ducă odraslele. „Şi, apoi nu-i chiar de colo să fii preot“, îi zise mumă-sa, vînturîndu-i pe sub nas casa, coliva, pomenile, banii, respectul... zecile de fete ce vor veni să se spovedească... cuminţi şi rumene, parfumate şi pline de nuri... Şi el cu patrafirul... Cît despre vocaţie... şi har... la asta nu se gîndi nimeni. Prima zi fu mai grea decît toate: el în hainele alea prea lungi, prea largi, prea... nici nu ştia cum să facă şi ce să facă... sugrumat de emoţie, nu îndrăznea să facă primul pas, noroc că îl împinse Lenuţa... direct în faţa altarului... Şi, cînd deschise ochii... un cîrd de babe, trei-patru moşi şi cîteva gospodine îl priveau cu nesaţ, aşteptînd să „cuvînteze“... „Asta îi toată parohia mea?“ se întreba năucit, căutînd cu disperare fetele frumoase şi parfumate... nurii... găsind doar basmale obstinent înfăşurate în jurul capului...

A fost o vreme cînd Teologia constituia speranţa de îmbogăţire a multor familii. Ca şi Lică, mulţi copii au fost sacrificaţi de dragul unei colive, cu speranţa că vor face ceva bani din vînzarea serviciilor divine. Au apărut astfel familii, nemuri, clanuri de preoţi bine ancoraţi în traficarea diverselor oficii, împărţind şi împînzind parohiile... Unii s-au adaptat şi chiar şi-au găsit vocaţia şi „bogăţia“, alţii... Lică printre ei... Din prima zi s-a luat la harţă cu enoriaşii şi i-a tot ameninţat că pleacă... şi-i lasă cu morţii pe masă... s-a înscris chiar la Drept să le arate că nu-i pasă... Trecură anii şi nu fu să plece, ci se ancoră din ce în ce mai mult în parohia asta de peste Olt, făcu copii, „coana preoteasă“ se îngrăşă... îşi ridică casă, îşi luă maşină... şi, din plictiseală, intră în jocul babelor şi al bîrfelor... Şi duminică de duminică, cu ajutorul liturghiei îşi spunea ofurile: „Doamne, miluieşte, Doamne, miluieşte, ce zici tu, Lisaveto, că io nu ştiu cum zici tu de mine pe la margineee... păi, tu vorbeşti, fă Lisaveto, că de cîte ori îţi trec pragul casa-i nemăturată... Doamne, miluieşte... şi patu’ nestrîns... Doamne, miluieşte... şi vasele nespălate... Doamne, miluieşte... Şi tu Marghioală, că te credeam femeie de treabă, da’ te puseşi cu dracu’, Doamne, iartă-mă... şi zici că nu fac eu slujbă frumoasă la groapă... Doamne, miluieşte... păi cum, fă Marghioală, nu fac slujbă, fă... că fi-ta îi cea mai mare curvă... fă... Doamne, iartă-mă, că o văzui io la oraş, fă, în piaţă, fă, cu unu de să tot pupa... aşa în văzu’ lumii... Doamne, miluieşte, da’ pă la biserică nu trece neam...“. Şi uite aşa îşi pierdea zilele şi nopţile ciorovăindu-se cu babele satului, îngropînd, însurînd, botezînd şi făcînd vremea să treacă, cu gîndul că trebuie să plece de acolo... Prins în vîrtejul satului şi-n speranţele lui de fugă, nici nu prea avea timp să se gîndească la Lenuţa. O vedea prin bătătură, mîndră nevoie mare, o vedea prin sat la taclale cu alte gospodine, o vedea pe la nunţi cîntînd, dansînd, glumind, cot la cot cu ceilalţi, şi se întreba dacă asta îi nevasta lui sau îi doar aşa o părere... Şi nu ştiu să spună dacă o iubea sau nu pe străina de lîngă el, bine înfiptă în hainele preoţeşti.

După ani buni, păru că-i surîse şi lui norocul. Tot mumă-sa săraca trase toate sforile şi-l numi direct protopop la Craiova... Plecarea îi fu mai mult decît triumfală, lăsînd în urmă puţine regrete şi multă zîzanie... Pe popa Lică nu-l veţi mai găsi la Protopopiatul din Craiova, nu-i plăcu prea mult şi alte sfori îl vor fi ajutat să urce către alte culmi ale unei profesii care nu-i va fi fost niciodată sortită... Ca el, mulţi alţii ajunşi pe „tîrîmul divin“ de dragul colivei, fără prea mare har şi dragoste de Dumnezeu...

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.