Politicianul şi piaţa

Acest articol este dedicat pieţei şi relaţiei sale cu politicul. Piaţa pe care v-o propun este atît una în sens propriu – loc „clasic“ de procurare a alimentelor de către „popor“ –, ca punct de pornire, cît şi una în sens figurat, de audienţă pentru omul politic – de stînga, dreapta sau de o dulce confuzie între cele două. Piaţa chiar e importantă pentru politician (sau ar trebui să fie), deoarece, în lipsa cunoaşterii ei, homo damboviteanus se exprimă cu o candoare total desprinsă de nevoile cetăţenilor.

Dar să începem cu piaţa, în sensul cel mai propriu cu putinţă, şi să mergem în această direcţie. Piaţa înseamnă, în esenţă, pentru mine, ca cetăţean, produse şi preţuri pe care, mai toţi, le raportăm la venituri: în funcţie de cît cîştigăm, acestea ni se par mai mult sau mai puţin accesibile. Expresii precum „coşul zilnic“ au dispărut din dezbaterea publică, dar coşul trebuie, totuşi, umplut în fiecare casă, după puterea financiară a fiecăruia. Dacă preţul este corect, iar venitul – pe măsură, omul merge fericit acasă. Problema, însă, este că, în timp de criză, aceşti oameni – „am întîlnit şi români fericiţi“ – sînt din ce în ce mai puţini, iar cînd se uită la televizor, dincolo de show-ul combativ al zilei, tare ar prinde bine puţină empatie faţă de problemele lor.

Empatia e, practic, singura cale de a frîna canalizarea energiilor românilor spre viziuni negative ale lumii, mai mult sau mai puţin oteviste. Totodată, empatia poate fi o armă politică bună de diferenţiere în mîna unui politician iscusit, la capitolul apropiere de oameni: în contextul în care logica dezbaterii e de multe ori „pro sau contra cineva“ sau „vai, ce dramatic e, dar să facă altcineva ceva“, acel cineva care începe să vorbească, cu bun-simţ, despre problemele zilnice reale ale oamenilor nu poate avea decît de cîştigat: „Uite, Costică, omul ăsta chiar înţelege ce ne doare.“ Iar dacă, cumva, vorbitorul oferă şi o soluţie – culmea! concretă –, se poate aştepta chiar la o audienţă mai mare data viitoare cînd reapare pe sticlă.

Vă invit, în acest context, la un experiment: cît mai costă lucrurile – ştiţi? Cît mai costă – apropo de piaţă – o pîine, un litru de lapte, un ou, un kilogram de carne, roşii, cartofi... Sau, dacă ţinem cont de drumul spre piaţă, un bilet RATB sau de metrou. Sigur, veţi zice, să nu fim populişti acum, căci poate ne/le face altcineva cumpărăturile; felicitări norocoşilor şi norocoaselor. Însă, cînd meseria ta e poporul şi managementul aşteptărilor lui, ar fi bine să nu îi laşi pe cei care te votează să aştepte un răspuns la întrebări de bază – care ar fi bine să fie puse. În acest context, cineva ar putea spune: da, dar asta e treaba celor de stînga, să vorbească de nevoiaşi, care sînt „piaţa“ lor. Pornind de aici, vă propun să trecem la sensul figurat al pieţei – cine, cui se adresează...

Pentru a echilibra puţin discuţia şi pentru a nu vorbi doar de preţuri şi de subiecte aparent doar de stînga, să ne uităm puţin la politicianul de dreapta. Să zicem că sînt un tînăr antreprenor, care se zbate într-o economie deformată şi, în ciuda mediului, creez, la rîndul meu, slujbe mai departe. Mie nu mi se adresează nimeni de pe peronul drept al politicii, nimeni nu pare interesat de contribuţiile sociale care mă cocoşează, de birocraţia care mă sufocă, de problemele apărute pe piaţă cu privire la plata facturilor şi valul de insolvenţe care va face ravagii în curînd, în ritmul în care se extinde. Or, tocmai asemenea oameni se presupune că sînt „piaţa“ politicienilor de dreapta – fie că vorbim de liberali, democrat-liberali sau actuali şi viitori populari. Nu poţi fi, însă, popular cu adevărat dacă nu îţi securizezi, în primul rînd, baza electorală, iar la dreapta, acest proces e mai greu ca la stînga, tocmai prin prisma temelor şi valorilor invocate.

Dar să ne întoarcem la o temă fundamentală, care afectează în egală măsură stînga şi dreapta – şi anume, creşterea economică, ca mijloc de ieşire din criză. Aici nu numai că lipseşte o dezbatere ideologică, fie şi în formă simplificată, dar ai, de multe ori, sentimentul absenţei unui plan. Or, cum vrei să fii respectat şi votat, în mod sustenabil, ca om politic, dacă nu poţi explica simplu – şi nu simplist – cîteva idei de genul: „Dom’le, sîntem aici, trebuie să ajungem acolo, în acest scop trebuie să facem asta, asta şi asta, pînă la data asta; acest lucru depinde de noi, celălalt nu, aici poate acţiona guvernarea, dincolo avem nevoie de voi, sectorul privat; hai să vedem cum colaborăm să ieşim din groapă împreună, nu să îl luăm pe Doamne-ajută în braţe.“ O asemenea prezentare nu numai că naşte ideea de competenţă, dar poate îl ajuta pe omul politic să cîştige timp: românii nu sînt absurzi, dar vor să audă măcar, ca o minivictorie de etapă, că mergem într-o direcţie, simplă şi bună. Sau, dacă nu bună, măcar nu în întregime proastă, ca să nu intrăm cu toţii automat în depresie cu privire la viitorul nostru şi al copiilor noştri.  

De asemenea, e de interes discuţia cu privire la valori. Cum îmi pot creşte şi valorifica „piaţa“, dacă nu vorbesc cu ea şi de valorile mele, despre lucrurile în care cred – asta fie şi în contextul temelor emoţionante, sau triviale, ale zilei. Dacă sînt politician de stînga şi nu vorbesc mereu de solidaritate, echitate socială, comunitate, ca motivaţie a acţiunilor mele, cum pot justifica unii dintre paşii mei economici, cu o motivaţie nu mereu evidentă? La fel, cum poate un om politic de dreapta să nu-şi justifice acţiunile prin apel la libertate şi valorificare a succesului invidividual?! O excepţie recentă în acest sens a fost discuţia cu privire la proprietate, cînd taberele s-au conturat, în sfîrşit, mai clar, a existat o diferenţiere între stînga şi dreapta.

În loc de concluzie, ar trebui să ne gîndim la consecinţele neschimbării de macaz, în sensul celor de mai sus: dacă oamenii politici români nu vor şti să vireze cu atenţie crescută către „piaţă“, cu claritate şi empatie, e posibil să devină eroii unui blocaj de toată frumuseţea – a se vedea, de exemplu, ce se întîmplă şi în Italia –, cu prima ocazie cu care apare un populist coerent pe piaţă.

Radu Magdin este CEO SmartLink Communications şi un pasionat al politicii, lucrînd anterior la Parlamentul European.

Mai multe