Pînă unde merge iubirea?

21 martie 2012   IERI CU VEDERE SPRE AZI

Cînd lui Georgică i se născu primul copil, bucuria fu atît de mare încît cheltui bruma de economii pe băutură. Nu-i trecu prin minte să-şi vadă copilul, nici să-şi felicite nevasta, nici să-i întrebe de sănătate, ci se duse glonţ la bodegă, împărţi rachiu şi ţigări în stînga, şi-n dreapta, se dădu mare că el, „Georgică, are o fată de toată cinstea, da’ că la anu’ pe vremea asta... Maricica îi va face sigur altă «fată», cu douăzeci şi unu de degete...“ Cînd, peste cîteva zile, Maricica îi strigă: „Georgică, vino, mă, şi ia-ne acasă“, Georgică se cam pierdu în buzunarele goale... Cînd se născu şi al doilea copil, aşa cum prezise, la exact un an, şi cu 21 de „degete“, bucuria nu mai fu atît de mare, şi nici setea... Georgică era deja sătul şi plictisit de ţipete, mirosuri urîte, biberoane, scutece, griji exagerate şi afecţiuni dedicate... Băiat fercheş, tînăr, frumuşel, deştept şi şmecher, Georgică se gîndi că n-are de ce să-şi risipească timpul pe o nevastă gata să-i schimbe viaţa o dată pe an, şi pe nişte fiinţe atît de gălăgioase şi mai ales atît de cheltuitoare... aşa că uită de bunăvoie să-i mai aducă acasă de la spital, risipi prima de la Primărie pe un chef de pomină şi fugi în lume... Cînd dădu ochi cu Maricica, îi trînti sec: „acu’ nu te pusei io să stai ca vaca. Ai vrut copii, creşte-i!“. Da’ Maricica „stătu ca vaca“ şi a treia oară, şi a patra oară, şi-a cincea oară, cu gîndul că poate Georgică s-o îndura de copilaşi, că poate de mila lor s-o gîndi să-i ajute. Şi se jura pe cele sfinte că n-a greşit cu nimeni altcineva, că i-a fost credincioasă şi că, mai presus de orice, îl iubeşte ca „pe Dumnezeul ei“. Doar că Georgică, fercheş, şmecher şi frumuşel n-o mai asculta de mult. Trecea p-acasă doar să ridice prima, să fure una-alta de prin curte, să-i strige că vine să-i ia şi patul, că el l-a cumpărat, ş-apoi cum să doarmă în „patu’ lui nişte pripaşi“(?), că-s prea urîţi să fie toţi ai lui, să altoiască pe toată lumea, doar aşa „de-al dracului, să se ştie cine-i şefu’“. Într-o zi, cînd Maricica îi trînti liota de plozi în poarta amantei, războiul fu declarat, iar pietrele aruncate în capetele tuturor fură semnul unei uri veşnice şi eterne. Numai Maricica nu înţelese...

Se întîmplă în România secolului XXI, într-un sat european, cu tineri şi adulţi plecaţi prin alte „lumi civilizate“. Cazul m-a frapat printr-o asemănare izbitoare cu un altul descoperit de mine în arhive. Pe la 1822, tribunalul judeca cazul lui Nicolae Mareş din Bucureşti, acuzat de Ruxandra că nu vrea să-şi recunoască cei trei copii pe care i-a abandonat fără să stea prea mult pe gînduri, sub pretextul că n-ar fi ai lui: „apărîndu-se în jalba sa că nu ar fi copiii făcuţi cu el, ci că ia fiind muere slobodă, i-ar fi dobîndit cu deosebite obraze şi că nu să îndatorează a creşte acest fel de copii cu bănuială“. Atunci, determinarea Ruxandrei şi asemănările de „tipos, nas, gură, ochi şi sprîncene“ îl vor fi obligat pe Mareş să-şi asume paternitatea şi implicit creşterea copiilor săi. Astăzi iubirea „dumnezeiască“ declarată pentru Georgică a împiedicat-o întotdeauna pe Maricica să ia o decizie în favoarea copiilor săi. L-a primit şi iertat ori de cîte ori s-a aflat în impas, şi l-a îngrijit, şi l-a omenit, şi i-a găsit explicaţii pentru toate „duşmăniile“ lui: şi cînd a furat alocaţia copiilor, şi cînd i-a luat maşina de spălat din curte şi-a dus-o amantei, şi cînd a bătut-o de n-a putut ieşi din casă o săptămînă, şi cînd, mai bine de şase luni, n-a ştiut de-i mort, sau viu, şi cînd...

Cînd împinsă de sărăcia lucie, de foametea cotidiană a copiilor, de datoriile uriaşe pe toate caietele bodegilor din sat, Maricica l-a dat în judecată, cerîndu-i pensie alimentară, Georgică a venit spăsit cu sacul plin de promisiuni: că ce fericiţi vor fi ei, că el va munci pentru toţi, că să-şi retragă acuzaţiile, că nu-i frumos şi rîde lumea, că n-a zis el niciodată că nu sînt copiii lui, că gura lumii vorbeşte vrute şi nevrute, că, uite, vor pleca în Italia, la muncă... a găsit el un contract bun, şi sigur se vor îmbogăţi, şi vor fi doar ei doi, şi se vor iubi... doar să se împrumute ea iarăşi, la unii, la alţii, că doar nu vor merge aşa pe jos pînă la italienii ăştia... Maricica se topi iarăşi de iubire pentru „dumnezeul“ ei, şi se împrumută, şi-şi abandonă copiii, şi-şi lăsă plodul neînţărcat pe seama soacră-sii, convinsă că acolo, doar ei doi, vor recîştiga iubirea de altădată. Cum lupul îşi schimbă părul, da’ năravul ba, aşa fu şi cu Georgică al nostru. Ajuns în Italia, îşi plasă nevasta într-o slujbă oarecare, iar el o tuli direct în braţele amantei, în celălalt colţ de lume... Prinsă între datorii uriaşe şi grija copiilor lăsaţi pe la uşile altora, Maricica nu s-a trezit încă la realitate şi speră că Georgică va trece măcar din cînd în cînd să-şi vadă copiii... Căci ea este prizoniera acestei iubiri pentru care trebuie să plătească. Dar, Georgică, băiat frumuşel, fercheş şi şmecher... Pînă unde poate merge iubirea? Nici eu nu ştiu, şi ascultînd-o pe Maricica nu sînt nici astăzi dumirită dacă iubirea ei e de lăudat sau de plîns.

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.

Mai multe