Pilda

4 noiembrie 2010   IERI CU VEDERE SPRE AZI

„…pregătindu-şi teza de doctorat la Sorbona despre Hermann Cohen şi şcoala neokantiană de la Marburg, Alice Steriadi Voinescuţ a petrecut un an universitar în acel oraş german, la faţa locului, printre adepţii acelei şcoli (Nicolai Hartmann, Ernst Cassirer, Paul Natorp) şi bineînţeles magistrul, Hermann Cohen (se mai afla acolo şi José Ortega y Gasset, cu doi ani mai vîrstnic decît ea). (…) Cînd a apărut la Paris (în 1913) teza ei L’interprétation de la doctrine de Kant par l’école de Marburg, o carte remarcabilă, care a făcut oarecare vîlvă în mediile academice, i s-a propus o catedră la o universitate americană, ea a refuzat fără ezitare: «Nu pot accepta, în România mă aşteaptă logodnicul meu». În ţară nu se mai pomenise o femeie profesoară la universitate, şi încă la filozofie! Aşa că, spre norocul culturii şi societăţii româneşti, a trebuit să primească la Conservatorul din Bucureşti catedra de istoria literaturii dramatice, la care a ţinut pînă în 1948 prelegerile care au făcut epocă. (...) 

Mare intelectuală, mare conferenţiară, profesoară celebră, prietenă cu cîţiva din marii scriitori şi cărturari europeni, André Gide, Roger Martin du Gard, André Malraux, Paul Desjardins, Eugenio d’Ors, pe care-i întîlnea de obicei, în fiecare an, la decadele de la Pontigny şi cu care întreţinea permanent corespondenţă, făptură quasilegendară, personalitate de prim-plan a culturii, ea asumase vocaţia aceasta ca obligaţia creştinească de a nu-şi îngropa talantul. 

Dar era în primul rînd, mai presus de toate, o mare îndrăgostită. O mare îndrăgostită, cu o unică mare iubire de o viaţă. Eu cred că asemenea iubire se poate numi genială.“ 

Alexandru Paleologu, prefaţă  la Alice Voinescu – Jurnal, ediţie îngrijită de Maria Ana Murnu, Editura Albatros, 1997 (a se vedea şi nr. anterior).

Mai multe