Peter Gabriel şi lumea lui secretă
- extremely close and incredibly live -
Belgrad. 5 octombrie. O zi de sîmbătă. Pe Ulica Kneza Mihaila e viermuială încă de pe la 10. E o lumină de culoarea dovleacului proaspăt, izvorîtă din frunzele copacilor de prin parcuri. Vremea s-a dezmorţit un pic, după cîteva zile de frig venit pe neaşteptate. Strada pietonală e plină de magazine, restaurante şi librării. Din vitrina uneia dintre ele te fixează ochii mari ai Hertei „Miler“. Sîrbii sînt împătimiţi de citit. E evident că se traduce mult, cărţile arată bine, iar marfa se bucură de interes. Toate librăriile de pe corso sînt generoase în dimensiuni şi au aerul acela al spaţiilor vii, în care cartea se bucură de respect, de o veneraţie autentică şi sănătoasă. Calci prin locurile pe unde era centrul aşezării Singidunum, un spaţiu ocupat de celţi, apoi romanizat şi devenit inima a ceea ce avea să fie, mai tîrziu, Belgrad. Oraşul Alb. În vremea turcilor, pe aici erau stradele presărate cu grădini, fîntîni cu apă proaspătă şi moschei. Clădirile care se văd acum sînt ridicate după 1860. Oraşul ăsta a văzut nenumărate războaie şi distrugeri, dar s-a întors la viaţă de fiecare dată, şi e populat de o lume pestriţă, vocală, mereu gata de petrecere. E o adunare de femei frumoase, zvelte, de bărbaţi arătoşi, cu trăsături bine conturate, cu toţii arborînd – deloc demonstrativ – steagul unei imagini care se confirmă: „naţie de oameni hotărîţi“. Parcul şi Fortăreaţa Kalemegdan se întind la soare, în lumina asta de toamnă, iar de pe zidurile cetăţii vezi oraşul în toată splendoarea lui, ţinut în braţe de Sava şi de Dunăre, care-şi unesc apele sub ochii tăi, într-un spectacol cromatic greu de uitat. Pe strada pietonală e plin de turişti, terasele sînt ocupate complet, miroase a castane coapte, iar negustorii ambulanţi se întrec în a-şi arăta tarabele cu suveniruri. Nişte drojdieri bătrîni şi simpatici au găsit o soluţie onorabilă ca să strîngă mărunţiş pentru bere – au scos un acordeon, stau pe o bancă şi cîntă… de-ale lor, din vremea partizanilor şi a bravului tovarăş Tito. La doi paşi de ei, pe o rotondă de afişaj, scrie clar, mare, negru pe alb: „Peter Gabriel. So. Back to Front.“
Concertul ar fi trebuit să fie la Zagreb. Nu le-a ieşit croaţilor să se bucure de cîntarea asta. Organizatorul evenimentului din ţara lor a intrat, peste noapte, în insolvenţă. Dezamăgire cruntă, tristeţe maximă. Cei care plătiseră locuri pînă la anunţarea insolvenţei au fost anunţaţi că biletele sînt valabile pentru un eventual concert organizat într-un loc aflat în apropiere de Zagreb, într-un spaţiu potrivit pentru toate condiţiile tehnice şi financiare ale unui asemenea eveniment. S-a găsit Kombank Arena, de la Belgrad. Croaţilor li s-a făcut o mare „bucurie“. Biletele lor erau valabile în Serbia, ţara vecină şi „prietenă“. Cine se prezenta la cîntare primea şi un cadouaş, pentru dregerea gustului amar lăsat de anularea concertului de la Zagreb. Cine n-a avut chef să meargă la Belgrad urmează să primească o înregistrare video a concertului. Altminteri, arena sîrbilor e o frumuseţe, cu o capacitate maximă de vreo 20-25.000 de locuri. Te uiţi cu jind la treaba asta şi ai rupe o filă din paşaportul tău de mîndru cetăţean european, ca să-ţi ştergi o lacrimă de tristeţe că n-o să vezi prea curînd pe la noi aşa ceva.
Back to front e un soi de răspuns ironic al lui Peter Gabriel la cleveteala unor jurnalişti sofisticaţi. Nişte domni şi doamne care comentau că turneele de concerte din ultimii ani sînt mai mult show decît muzică, mai multă mişcare fizică, scenografie haioasă şi tehnică înaltă, decît cîntare. Poate că unii ar spune că e şi-un pic de dreptate în treaba asta. Oricum, Peter Gabriel zice că ar fi dispus să-şi asume critica, cu condiţia ca măcar Solsbury Hill să fie scris corect în articolele cu pricina. În sfîrşit, ce contează e că omul a pornit-o din nou la drum, să aniverseze minunatul So, împreună cu camarazii de acum 25 de ani, Tony Levin, David Rhodes, Manu Katché, David Sancious. E o întoarcere la cîntatul live, fără păcăleală – nu că am vorbi despre un artist obişnuit să facă aşa ceva – la emoţia uluitoare care vine din muzica făcută atunci, pe loc, nu cu o mare lucrare făcută acasă, peste care se cîntă ceva live în timpul concertului. Ca de obicei, omul s-a ocupat ca scenografia şi desenul luminilor să fie ceva memorabil. Din mai nimic care să rupă gura de la început, din cîteva soluţii extrem de ingenioase revelate pe parcursul cîntării, spectacolul vizual e uluitor. E foarte contemporan şi foarte ţinut în braţele unei viziuni estetice mai de nişă. E ceva dedicat celor care apreciază detaliile şi jocul lor subtil, nu e ceva făcut pentru căutătorii de show mare, care te face praf cu proiecţiile şi cu pirotehnia.
Dar lumea secretă a lui Peter Gabriel nu vine nici măcar din felul în care a reuşit să fie un artist colosal, cu o amprentă atît de personală, recognoscibilă, plină de conţinut. Pentru cine s-a nimerit la unul dintre puţinele concerte ale acestui turneu, senzaţia de „greu de povestit“ e foarte prezentă. De la un moment dat, în sala de la Belgrad aproape că nu se mai aplauda. Ceva inexplicabil părea că apasă într-un punct al emoţiei care te anesteziază, te narcotizează cumva, te mută într-o zonă a contemplării pe unde nu prea ai mai fost. Fără să ştie, mulţi dintre cei prezenţi acolo reacţionau emoţional la ceva care apare foarte rar. O muzică atît de… live, încît organele simţurilor obişnuite cu mărfurile prefabricate sînt tentate să dea eroare. Starea de uluire în faţa adevărului emoţionant e foarte complicată. Ţi se pare neverosimil ceea ce se întîmplă. E prea mult, prea de necrezut, pentru a fi adevărat. Parcă te pierzi cu firea şi nu mai ştii ce e cu tine. E muzică vie.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.