Peste 50 de ani

„Limbi străine, de alte familii decît familia noastră romanică, au ajuns de mult să fie scrise perfect, logic şi sistematic, cu literele noastre – limbi slave şi limbi germanice; maghiara chiar, atît de deosebită de toate limbile indo-europene!... iar limba noastră, de cinzeci de ani ne tot batem capul şi nu reuşim s-o scriem cu literele străbune cum  se cade... De ce oare?... Numai şi numai, fiindcă ne-a intrat în cap să o ştim scrie, fără a-nvăţa s-o scriem (…)  

Auzi dumneata! cuvinte romanice, patrimoniul la care avem drept sfînt ca toate limbile de aceeaşi familie, să le luăm noi, românii, în forma şi cu accentul caracteristic al limbilor germanice! 

«Senzaţie, senzaţional, univerz, univerzal, seziune, conceziune, penziune, perzecuţiune, perzeverenţă, furnizor, penzulă»; că te apucă plînzul! 

Pe urmă: «femeile însuşi, noi însuşi, eu şi tu şi voi însuşi»; şi «femeia aceia, şi oamenii aceea»; şi «instrucţiunei, obligaţiunei, seziunei»... Puţin ne mai trebuie, să ajungem a ceti: băiatul mamăi şi fata tatăi». Să nu mai vorbim de aceia care sînt în stare a scrie: «prefer mai bine», sau: «mai superior», «mai inferior»; «foarte sublim»; şi «reclamă» în loc de reclamaţie; «denunţ» în loc de denunţare, şi «complect» şi «complectare»... (…) 

Sărmana limbă românească! Nu mai este, cum ar fi trebuit să fie, o plantă cultivată! a ajuns o buruiană sălbatică!... Multe vînturi au bătut-o! odată o bătea vîntul franţuzesc; acu o bate vîntul nemţesc. Noroc că mai are rădăcini adînci; aminteri, i s-ar stîrpi soiul! (...) îngrijită, ce flori frumoase şi ce sănătos rod ar da această voinică buruiană de veacuri despreţuită, cu care veacuri s-a hrănit şi ţinut sufletul unui întreg neam de oameni! “ 

I.L. Caragiale, în Opere, IV,  ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu, Fundaţia pentru literatură  şi artă „Regele Carol II“, 1938