Pe Podul Mogoşoaiei cu Gheorghe Crutzescu
Istoria Bucureştiul are clubul ei, ca să spun aşa, iar editurile se grăbesc să exploateze acest filon cu tot felul de memorii, monografii sau albume. Dar pînă la o monografie cu adevărat importantă pentru acest oraş mai este drum lung. Pînă atunci, vă semnalez reeditarea, într-o colecţie de lux, a cărţii
scrisă de Gheorghe Crutzescu (Humanitas, 2014), ediţie îngrijită de Cătălin Strat.
Gheorghe Crutzescu adună şi deapănă poveştile tuturor, combinînd amintirile cu sursele istorice, pe care nu le citează, dar care sînt uşor de recunoscut (cel puţin pentru mine). Cartea îi oferă oricărui pasionat de istoria Bucureştiului informaţii frumoase şi detaliate despre oraşul care se ridică de-a lungul celui mai important „pod“ al său. Mai întîi de toate veţi descoperi un limbaj arhaic care dă un farmec aparte poveştii, iar în spatele fiecărui cuvînt se ascunde o lume: geamală, valtrapuri, idicliu, nefer, iciolan, calemgiu, ciacşiri, evghenit, tombac, mangal, rahtivan, divictar, mehter, meşti, işlic etc.
Mai apoi, fiecare clădire, fiecare loc întîlnit de-a lungul Podului Mogoşoaiei are un trecut şi o poveste. De pildă, Casa Prager nu este decît un pretext pentru a afla povestea cunoscutului boier Ienăchiţă Văcărescu. Între zidurile sale se ascund aventurile boierului, date în vileag de cei care îndrăznesc să treacă pragul casei. Episcopul Grigore al Argeşului notează speriat: „Ajunsei la uşa sălii celei mari. Acolo, îmi străpunse vederile lumina flăcărilor de nişte mangale de tombac poleit; un sunet plăcut de viori, de naie, de tambure, amestecat cu glasuri femeieşti, dulci şi pătrunzătoare, mă fermecare şi pare că-mi legară mîinile şi picioarele în fiară; nu ştiu cum, deodată, mă aflai sculat repede şi, în fuga mare, trecînd peste cîte spusei, abia am nimerit poarta cea mare a curţii, şi-am mulţumit lui Dumnezeu, căci m-am văzut, cu picioarele slobode, scăpat de asemenea ispită…“ În jurul acestui boier s-au creat legende nenumărate, Ienăchiţă Văcărescu fiind, pe lîngă un boier fermecător, un foarte bun om politic, prins în toate politicile diplomatice ale epocii. Încă îşi aşteaptă cercetătorul iscusit care să-i descopere trecutul din spatele acestor legende.
M-am bucurat să regăsesc povestea arhimandritului Ioanichie, ctitorul de la Stavropoleos. L-am întîlnit şi eu prin documente atunci cînd scriam povestea marelui vistiernic Grigore Greceanu. Devenind mitropolit de Stavropoleos, mîndrul arhimandrit extinse titlul şi asupra bisericii sale. Bineînţeles că n-avea să ajungă niciodată la Stavropoleos, doar un titlu onorific, dar care îi dădea dreptul arhimandrului să strîngă pomeni şi mile în numele ctitoriei sale. Ioan Augustin Guriţă, un foarte bun cercetător de la Facultatea de Istorie din Iaşi, a scris lucruri frumoase şi interesante despre pleiada asta de mitropoliţi de Mira, Samos, Hios, Ikaria şi alte titulaturi sofisticate, pelerini prin Ţările Române după mile şi pomeni fără să ajungă vreodată în eparhiile lor. La Zlătari se scrie istoria de pe vremea lui Mavrogheni şi a înfricoşătorului Turnavitu; la Sărindar se află povestea acelei icoane făcătoare de minuni care i-a atras pe toţi cei smintiţi într-un fel sau altul. „Cîţi nebuni la Sărindar“, spunea Iordache Golescu. Biserica de la Sărindar are şi un chip mai puţin cunoscut, de biserică domnească cu loc central în celebrarea diferitelor ceremonii religioase şi politice. Ctitorie a familiei Ghica, biserica Sărindar a botezat, cununat, îngropat pe mulţi dintre membrii acestei familii.
Mai regăsiţi apoi, cu informaţii detaliate, toate chinurile modernizării noastre: magazinele franţuzeşti sau nemţeşti de pe Lipscani, pamfletele lui Pantazi Ghica, teatre, băcănii, hoteluri, cluburi, Capşa, negustori, birje, vizitii, prăvălii, anticari, librari, grădini, cişmele, restaurante, delicatese franţuzeşti, nemţeşti, ruseşti, româneşti, intrigi, romanţe şi romanţuri, gazete şi anunţuri felurite, într-un cuvînt poveşti frumoase şi fermecătoare dintr-un oraş aflat într-o continuă prefacere.
Toate aceste informaţii pot fi şi „văzute“, graţie albumului fotografic care însoţeşte cartea. Cătălin Strat, îngrijitorul ediţiei, ne oferă fotografii de epocă, unele dintre ele inedite, cu ajutorul cărora putem identifica locuri, personaje, istorii.
Lectură plăcută!
Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti