Pe cînd un partid neo-legionar în Parlament?

3 februarie 2011   IERI CU VEDERE SPRE AZI

Puţini dintre românii care, în ultimele trei decenii, şi-au „tras“ pe video propria nuntă ştiu că unul dintre primii lor concetăţeni de viţă plebee, care a avut ocazia de a-i fi filmată cununia, a fost Corneliu Zelea Codreanu, acum peste 80 de ani (cînd el s-a căsătorit cu aleasa lui, Elena Ilinoiu). La fel, puţin se vorbeşte despre ce eforturi a făcut Carol al II-lea pentru a pune mîna pe acest film – şi pentru a-l distruge, în ideea de a mai şubrezi cultul Căpitanului, ce se dezvolta dezinvolt atît înainte, cît şi după moartea acestuia. În fine, puţini ştiu că unele dintre secvenţele alb-negru pe care le mai vedem prin documentarele despre perioada interbelică (imagini în care apar nişte care trase de boi, mergînd de la stînga spre dreapta ecranului) s-ar putea totuşi să provină din acel film, de la acea nuntă – animată, într-adevăr, de cîteva mii de oameni şi de cîteva sute de care cu boii aferenţi.

Ce vreau să spun este că, în România prezentului, în genere, se dezbat puţine lucruri despre legionari & legiune – acesta fiind un subiect pentru presupuşi „iniţiaţi“, subiect ce îmbină în mintea unora ceva mister şi ceva romantism politic, ceva sacrificiu, ceva anticomunism, ceva antisemitism şi multă iubire de ţară. Mort de tînăr (şi de mîna statului, cum s-ar spune) şi avînd chipul imortalizat într-o gravură vizibilă şi azi pe tricourile negre ale unor ultraşi ideologici, C.Z. Codreanu păstrează şi el acelaşi nimb de mister romantic. Şi-a iubit el ţara? E adevărat. A fost el un politician corupt? Nicidecum. Era el un mediocru vorbitor, gînditor sau scriitor politic, animat de o idee subţire şi fixă? Şi asta e adevărat. A omorît el un om, cu mînuţa lui? Cam da. Avea el ceva în comun cu democraţia parlamentară? Mai nimic. Pe scurt, CZC a fost unul dintre primii politicieni antisistem din România. Dacă n-ar fi murit atunci, în toamna lui ’38, Codreanu ar fi rămas în istorie drept ceea ce şi era: un periferic (în Europa) emul al lui Hitler & Musollini, un ideolog modest al efortului „curăţirii Europei“ de evrei, masoni & Comp., un personaj pe care evoluţia celui de-Al Doilea Război Mondial l-ar fi penalizat cu sau fără voia lui. Dar aşa, murind june, Codreanu a intrat în legendă – mai înainte de a intra într-o dezbatere serioasă. Paradoxal sau nu, Carol al II-lea i-a făcut personajului C.Z. Codreanu un mare serviciu.

Revenind în prezent, aş spune că, dacă cineva ar vrea să dea peste cap sistemul politic din România – care oricum e mai curînd îngăduit decît respectat –, atunci ar putea foarte bine încuraja apariţia unui partid neo-legionar, care să îmbine fundamentalismul ortodox (mai prezent decît credeţi), potenţialul de violenţă al străzii (enorm, cred), pulsiunile autohtoniste antioccidentale (în creştere şi ele), dispreţul pentru parlamentarism (care se cultivă insistent de 20 de ani, şi acum începe să dea roade) şi Internetul. Periodic, aflăm de la TV sau din sondaje cît la sută dintre români îi regretă pe Nicolae Ceauşescu sau pe Ion Antonescu (atunci de ce nu l-ar regreta unii şi pe C.Z. Codreanu?). Dar niciodată nu se fac sondaje despre cîţi români îi regretă (sau ar trebui s-o facă) pe Ion C. Brătianu, pe Dimitrie A. Sturza, pe Eugeniu Carada sau pe regele Carol I. De două decenii, cercuri subţiri ale intelectualităţii noastre cultivă o certă mitologizare a societăţii interbelice, prezentată ca vîrsta de aur a românităţii (personal, cred că ultimele decenii ale secolului al XIX-lea au fost cu mult mai benefice – poate voi reveni altă dată asupra subiectului). Cu o oră de Istorie pe săptămînă la şcoală şi cu multe ore de stat în faţa ecranelor cu filmări pe sub fustele unor vedete aparent lobotomizate, liceeni de-ai noştri n-au timp să afle nici pe ce planetă trăiesc – astfel încît atunci cînd dau pe Internet de poezii despre Căpitan, sînge şi ţară li se par înălţătoare. Un rol de seamă în această alterare a bunului-simţ politic îl are şi spectaculoasa cultură conspiraţionistă, şi ea în plin avînt – pe fondul lipsei de educaţie şi al lipsei de modele, conducînd fie spre admiraţia faţă de Wikileaks, fie spre revolta că nu se va mai găsi usturoi pe piaţă din raţiuni ale ocultei Noii Ordini Mondiale etc. Ei bine, cine va avea dorinţa şi mijloacele de a coagula toate aceste premise într-un efect politic s-ar putea să reuşească mai uşor decît credeţi!

De-ar fi să-mi duc ideea pînă la capăt, aş putea chiar presupune că pot exista state în vecinătatea noastră – ca şi unele structuri interne – direct interesate în fragmentarea şi restructurarea jocului politic din România. Bref: la noi sînt, teoretic, întrunite condiţiile pentru ca în cinci ani de zile să putem avea un partid neo-legionar în Parlamentul României. 

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010.

Mai multe