Păresimi şi Cîşlegi
Ţăranul român mănîncă destul de prost, după cum v-am mai povestit prin paginile acestei reviste. Trebuie menţionat însă că acest regim al precarităţii se asociază multelor posturi de peste an, cînd românii, creştini ortodocşi, urmează o dietă sărăcăcioasă şi severă. În Postul mare al Paştilor, regăsit în documente sub numele de Păresimi, nu se consumă nici peşte, nici undelemn şi nu se bea vin. Dincolo de posturile din jurul marilor sărbători, se află şi zilele de miercuri şi vineri ale fiecărei săptămîni, uneori şi lunea, cînd creştinul este îndemnat la post. „Nici undelemn în gură nu punea“, îşi aminteşte Ion Ghica atunci cînd îl desenează pe marele boier Teodor Văcărescu Furtună. Vă ofer portretul complet pentru a observa integrarea trupească a unui comportament specific: „Era om cu frica lui Dumnezeu, nu-i lipsea nici duminică, nici sărbătoare să nu meargă să asculte sfînta liturghie; se închina dimineaţa şi seara dinaintea icoanelor cîte un ceas, făcînd la metanii; postea vinerea şi miercurea, iar în ajunul Bobotezii, la Vinerea mare, la Tăierea capului sfîntului Ioan, la ziua Crucii, nu punea nici untdelemn în gură, şi nu strica nici unul din cele patru posturi de peste an.“ În timp ce autorul Genealogiei Cantacuzinilor, banul Mihai Cantacuzino, reţine portretul marelui vornic de Tîrgovişte, Iordache Creţulescu, alt bărbat supus rînduielilor pravoslavnicei credinţe.
Acest post strict prevede eliminarea oricăror grăsimi animale şi uneori şi vegetale, renunţarea la ouă sau produse din lapte. Frupturile, cum apar în documente, sînt interzise creştinului aflat în Păresimi. Ceea ce îi rămîne pînă la urmă este destul de puţin şi destul de sărăcăcios: ceva urzici, atît cît se poate, fasolea de peste iarnă, curechi muraţi, mulţi curechi, ceva linte, şi multă, multă mămăligă; dar de sus în jos şi de jos în sus, perioada de post alimentar este o regulă de la care foarte puţini se abat. „Ci socotiţi-vă că toţi creştinii au datoria să-şi păzească posturile curate şi nici la boală să nu le spurce“, sună o circulară a mitropolitului Grigore din decembrie 1765, prin care arată rigoare ortodoxă peste care nu se poate trece.
Perioadele de post, perioadele de abstinenţă prelungită nasc fără îndoială rumoare şi suspiciune mai ales în zonele locuite de etnii diverse, aşadar cu obiceiuri şi ritmuri de viaţă diferite. Chemat în miez de noapte de către Costandin cîrciumarul, să acorde împărtăşanie tatălui acestuia, aflat pe patul de moarte, diaconul Dragnea din satul Poienari îl apostrofează în public pe unul dintre clienţii cîrciumii: „Fătul mieu, de ce mănînci carne şi brînză, că iaste postul Crăciunului?“ Ianoş, căci acesta este numele clientului păcătos, deja ameţit de băutura vinului, sare la bătaie şi-l răneşte cu un cuţit. Rana provocată are nevoie de îngrijirea unui doftor timp de trei luni de zile.
De altminteri, aceste zile lungi de post par a fi foarte istovitoare. Nu este vorba numai de o abstinenţă alimentară, ci şi de una sexuală, de una comportamentală. În predicile sale de la începutul secolului al XVIII-lea, mitropolitul Antim Ivireanul critică „chipul posomorît“ şi acreala creştinului postitor, care se îndreaptă cu „silă“ către nesaţioasele legume. Iată predica atît de concludentă: „Mă ruşinez a spune de posomorîrea celor mîncăcioşi, în ce chip se tînguiesc în zilele céle de post: cască adése, să culcă puţin şi iară să scoală: dorm în silă şi silesc să treacă zilele să nu le priceapă... cu nepoftă se duc la masă; răpşesc asupra verzelor, înjură legumele zicînd «în zadar s-au adus în lume».“ Or, predica mitropolitului se adresează norodului, mulţimii, aşa cum şi pitacele lui Nicolae vodă Mavrogheni (1786-1790) sînt tot pentru cei mulţi, prin care li se cere să se „grijească“ în aşteptarea marii sărbători a Învierii, cînd ar trebui să se ispovidească şi să se împărtăşească.
Exemplele individuale sînt cutremurătoare. Ele sînt destul de numeroase şi acoperă diferite aspecte ale trăirilor de pe vremea abstinenţei prelungite. Bineînţeles că înţelegerea postului pare alta decît cea oficială, cea din canoane şi prescripţii, este una simplă, care trebuie să aducă izbăvirea. Mai ales pentru femei, păstrarea postului pare să aibă o însemnătate deosebită: „Însă zice că precum el vinerea şi miercurea mănîncă carne, să urmez şi eu asemenea. Că ce este Dumnezeu şi legea creştinească?“ – se plînge Smaranda din Ploieşti, la 26 februarie 1814, de soţul ei Niţul, care se opune cu vehemenţă oricărei reguli de pe vremea postului. Pentru femei se construieşte apoi o serie de „posturi“ speciale, urmate mai ales în perioada de sarcină şi de lăuzie. De data asta, interdicţiile se leagă de cusururile anumitor alimente care ar influenţa sarcina, zămislirea pruncului, viaţa de după.
Dar, mai mult ca orice, femeile norodului se supun, aşteptînd frupturile din vremea Cîşlegilor.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.