...Oare cîte cămile merită o femeie frumoasă?

Aşadar, o! preaînţeleptule cititor care m-ai văzut acum două săptămîni, aici, urcînd pe o cămilă pe nume Başir şi făcînd plimbări cu mîinile pe cocoaşă, ai reţinut, probabil, ce amabil a fost crescătorul de cămile ce ne fu gazdă şi ce aer de relativă prosperitate degaja el, fără ostentaţie. După plimbarea pe cămilă, ne-a dus la nişte staule, unde stăteau puii de încocoşată – mai precis, fecioraşii de cămilă campioană. Şi, cum se apropia înserarea, am văzut cum cămilele sînt îmbrăcate cu un fel de păturoi ce le acoperă spatele şi burta (altfel răcesc la plămîni peste noapte, cînd diferenţele de temperatură-s sesizabile). Apoi gazda ne-a invitat în căsuţa lui de lîngă staule: imaginaţi-vă un cort mare, dreptunghiular, doar că nu era din pînză, ci dintr-un fel de termopane. Ne-a omenit cu ceai, cafea şi curmale, am mai sporovăit puţin, după care, la un moment dat, o voce cîntătoare – muezinul cartierului – a dat glas, chemîndu-şi fraţii la rugăciune. Era ora cinci a serii; am dat salamalecurile şi am lăsat oamenii în pace, să-şi facă închinăciunile.

De fapt, ce doream să vă spun: la un moment dat, îl întreb pe crescător cîte cămile are. Omul îmi zice că ultima dată cînd le-a numărat avea 110. Îl mai întreb cam cît costă o cămilă. Gazda se gîndeşte puţin şi-mi spune că el nu creşte decît cămile de curse, de rasă. Şi că un exemplar bun ajunge pe la 10 milioane de riali (moneda locală) bucata. Cît face asta în dolari?, întreb eu. Cam trei milioane, mi se răspunde. Şi-atunci olteanul din mine, curios, insistă: „Dar cămila asta, pe care am urcat eu, cît costă?“. Gazda, modestă, spune: „Asta e mai ieftină, much more cheaper“. Eu: „Cît de cheaper?“. El: „Pe la 500 de mii“. Eu: „De riali?“. El: „Nu, de dolari“.
Aşadar, o! cititorule, vei bănui cum e să te plimbi pe vreo şapte Mercedesuri încălecate! Şi, totodată, mai reflectează puţin la tendinţa unor miri arabi de a-şi preţui miresele în cămile. În unele cazuri, s-ar putea să fie vorba despre un curat compliment!

Preacinstite destinatar al umilei mele epistole, vei mai afla că mă îndrept acum spre finalul acestei poveşti, totuşi adevărate, de călătorie. Lumea arabă – inclusiv sub forma acestei interesante capitale a Qatar-ului, Doha – rămîne de descoperit de fiecare. Dacă se iveşte ocazia, nu ezitaţi. Pentru un european, e o experienţă. Nu ştiu, pe de altă parte, dacă realmente ţi-ai putea trăi acolo o viaţă (deh, temperaturile...!). Probabil că depinde de salariu. Fiecare ochi vede altfel lumea arabă. Te poţi întreba, de exemplu, de ce imensele lor mall-uri sînt aproape goale, în timp ce souk-ul, bazarul tradiţional, freamătă de oameni. Sau te poţi întreba de ce marile firme de medicamente îşi freacă mîinile de bucurie şi se înghesuie să intre pe piaţa locală. Un posibil răspuns: din diverse motive – creşterea nivelului de trai cuplată cu schimbarea alimentaţiei, calitatea apei din fîntîni ş.a. – diabetul a devenit boală comună printre bărbaţii din Orientul Mijlociu: cam unul din cinci. În Qatar, peste 15% din populaţie suferă de forme de diabet de tip II – comparativ, incidenţa bolii în statele occidentale este între 6-8%. În mod evident, bogăţia nou-căpătată a Qatar-ului va schimba societatea. Pînă prin anii ’40-’50, principalii afacerişti ai acestor plaiuri înnisipate erau pescuitorii de perle. Apoi au venit petroliştii, şi istoria s-a schimbat. În ultimii zece ani, economia statului a crescut de 5 ori. Un stat mărunt care vinde 77 de milioane de tone de gaz natural lichefiat pe an poate asigura locuitorilor un venit per capita uluitor. Pe de altă parte, schimbările sociale sînt şi ele uluitoare: azi, cca 55% dintre tinerele femei acced spre studii superioare – comparativ cu cca 30% dintre junii bărbaţi. Şi chiar dacă nu toate femeile mai şi merg la serviciu (27% dintre femei erau angajate în 2001 – azi sînt spre 40%), rata fertilităţii descreşte: de la 5,7 naşteri per femeie fertilă în 1990, în 2009 cifra era 3,9. Rata divorţurilor urcă: de la 17,4 per 1000 de cupluri în 1995, spre 19,5 azi.

Aventurile mele în Arabia n-au fost uluitoare – aşa cum vă promisesem, ca să vă tentez. Nici teribile şi nici incredibile. Totuşi, la scurtă vreme după plecarea de-acolo m-ajungea din urmă vestea că, în fine, s-a petrecut minunea: pe 7 noiembrie a.c., dis-de-dimineaţă, s-a pus ploaia peste Qatar. Lumea a ieşit afară, bucuroasă, să facă poze. Ştirea a apărut pe prima pagină a ziarelor de-a doua zi. A plouat, în averse, pînă spre seară. S-ar putea să mai treacă ani pînă la viitoarele rafale de acest fel. N-am nici un merit în acest eveniment – dar măcar am satisfacţia că-mi pot imagina frunzele mai ieri prăfuite ale curmalilor cum s-au spălat miraculos, deasupra unor trotuare asfaltate care mai că sfîrîiau de plăcere.

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche Publishing, 2011.