O nobilă familie românească

Pe la anul 1866, un adolescent bălai, cu frunte lată şi ochii mari, elev în Cernăuţi, punea nişte poesii în plic, plus o scrisorică de autorecomandare, şi le trimitea către Pesta (jumătatea citadină a Budapestei de azi), spre un destinatar pe care nu-l întîlnise vreodată. Destinatarul respectiv – care scotea din 1865, pe o tiparniţă ungurească, o foaie scrisă în limba română – era Iosif Vulcan. Foaia lui se numea Familia. Adolescentul ce trimisese poezele se recomanda Mihail Eminovici – cunoscut mai apoi ca Eminescu, poetul cu majusculă din manuale şi din fotografiile de pe coridoarele şcolilor de azi. Da, aşa s-a întîmplat: poetul naţional – creator de limbă română, jurnalistul dedicat tradiţiei (redutabil chiar şi cînd n-a avut dreptate!) – n-a debutat la Iaşi sau Bucureşti, la Sibiu sau Tîrgovişte, ci la Pesta. Aceasta pentru că un intelectual al vremii – acel Vulcan – a avut flerul de a intui că junele versificator din celălalt capăt al românităţii are potenţial. Şi l-a debutat. Pentru un scriitor, prima publicare e a doua naştere. Oricîte cărţi, volume, ediţii sau premii ai strînge într-o viaţă de scris, un singur moment rămîne unic: debutul. 

Revista despre care vorbim – Familia – s-a mutat, la 1880, de la Pesta la Oradea (sau Oradea Mare, ori Nagyvárad – în maghiară, pe atunci oraş respectabil din Imperiul Austro-Ungar). Publicaţia avea redacţia pe Strada Principală a urbei (la numărul 375A – n-o evitaţi cînd se va da liber la călătoria în timp!), ieşea din tiparniţă în fiecare duminică dimineaţa, iar abonamentul pe un an costa 10 florini austrieci sau 25 de lei româneşti. Nu pot, în treacăt, să nu vă atrag atenţia – à propos de preţ – că tînăra pe-atunci monedă de la Bucureşti nu stătea deloc rău în raport cu una dintre principalele valute ale Europei! Ei bine, această Familia există şi azi (n-am nici o îndoială că adevăraţii dilematici ştiu aceasta) şi iat-o ajunsă la vîrsta de 145 de ani. Scriu acest text pentru a-i spune – alături de „La mulţi ani!“ – cît de mult o stimez, ca un cititor de departe (n-am publicat vreun rînd în Familia, drept care nu veţi bănui perieri între cumetri). Nu-s un istoric al presei române, dar cred că – la categoria sa de „greutate“ intelectuală – Familia e decan de vîrstă. Săptămînalul „enciclopedic“ lansat în 1865, din care capul familiei urma să aibă ce citi soţiei şi copiilor după masa duminicală de prînz (aceasta era ambiţia lui Vulcan), a devenit apoi revistă de cultură. În deceniile interbelice (anii 1920-’40), revista a fost de cîteva ori în pragul dispariţiei, dar a renăscut în serii succesive, ca un Phoenix pe hîrtie mereu nouă. 

În primele două decade ale comunismului românesc, Familia a lipsit din peisaj. Proletcultismul n-avea nevoie de aşa titlu (ce însemna Familia într-o vreme a calchierilor după limba rusă: Zori noi, Steagul roşu sau Gazeta literară?) şi nici de o asemenea tradiţie. Ceauşismul timpuriu – adică naţional-comunismul mascat în „independenţă“ faţă de Moscova – a mirosit repede avantajele manipulării tradiţiei. Şi, pe moment, curtarea intelectualilor a funcţionat. Pe această linie, revendicată ca naţională, Ceauşescu a fost un bun continuator al lui Gheorghiu-Dej – şi aşa se face că în anii 1964-’71 (re)apar în ţară reviste precum Ramuri (Craiova), Cronica (Iaşi), Tomis (Constanţa), Orizont (Timişoara), Argeş (Piteşti), Tribuna (Cluj), Vatra (Tîrgu Mureş), Ateneu (Bacău) ş.cl. Anneli Ute Gabanyi sau, recent, Valentin Chifor au scris despre această pleiadă de publicaţii din epoca „liberală“ a comunismului românesc. În 1965, la 100 de ani de la lansarea Familiei lui Vulcan, reapărea aşadar la Oradea revista Familia în seria sa nouă, a cincea (care continuă şi azi). E interesant ce s-a întîmplat cu (aproape) toate aceste reviste imediat după (re)apariţia lor: cu toate concesiile inerente, ele au devenit focare de (măcar minimă) rezistenţă la restalinizarea ce avea să vină. Familia n-a rămas prin nimic datoare bunului-simţ intelectual din acea Românie sub dictatură. Sub conducerea (pînă în 1989) a lui Alexandru Andriţoiu – poet bonom şi boem –, revista a îngăduit foşti deţinuţi politici, talente noi, teme perene şi polemici mereu calde. Aş putea da nume – dar ştiţi cum e: scapi un nume, superi zece oameni. Azi, revista e sub girul poetului Ioan Moldovan – şi sub garanţia unui corp mai mult decît onorabil de colaboratori locali sau naţionali. 

La vîrsta de 145 de ani, revista Familia păstrează cu totul eleganţa, tinereţea & amplitudinea intelectuală a ceea ce e peren în intelighenţia românească. Drept care, cu mintea-mi, uneori cutez a gîndi: şi totuşi, oare ce s-ar fi întîmplat dacă Vulcan ar fi aruncat la coş plicul junelui Eminovici? Cum ar arăta oare, azi, limba şi literatura română?

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.