O întîlnire cu Olivier Todd

Îl ştiam pe Olivier Todd din articolele publicate în Le Nouvel Observateur şi în L’ Express. I-am citit şi biografia despre Malraux în care, cu documentele pe masă, îl demitiza pe contradictoriul autor al Condiţiei umane. Dar adevărata revelaţie au fost pentru mine memoriile sale, cu un titlu pe cît de frumos, pe atît de enigmatic, Carte de identităţi (Carte d’identités, Plon, 2005). Am descoperit un personaj extraordinar, ataşant, cu o viaţă fascinantă. Impresionează, de asemenea, justeţea tonului, francheţea confesiunilor şi, nu în ultimul rînd, calitatea literară a textului. Hazardul, dar mai ales - în ce mă priveşte - şansa au făcut să-l cunosc pe Olivier Todd imediat după ce terminasem de citit memoriile. Întîlnirea s-a petrecut vara aceasta, într-o sîmbătă din august, în apartamentul lui Todd din rue de l’Odéon. Este chiar casa în care, la mansardă, stătea Cioran. Todd s-a mutat acolo la începutul anilor ’90; nu şi-a văzut niciodată vecinul: Cioran, tot pe atunci, se îmbolnăvise şi n-a mai ieşit din cameră decît atunci cînd a fost dus la spital. Ferestrele apartamentului dau spre teatrul Odéon şi spre superba piaţetă din faţa lui, cu faimosul restaurant La Méditerranée. La 79 de ani, trăsăturile lui Todd sînt aceleaşi pe care i le ştiam din fotografii: e un bărbat frumos, puternic, vîrsta se trădează doar prin auzul deficitar. Înainte însă de a relata, fie şi sumar, conversaţia noastră, voi reveni la volumul de memorii Carte de identităţi. Olivier Todd s-a născut în 1929 la spitalul american din Neuilly. Mama lui, Helen Todd, era englezoaică. Tatăl, Julius Oblatt, un evreu austriac, a dispărut înainte de naşterea copilului. Condiţie de bastard, într-un fel, ereditară. Bunica lui Olivier, mult evocată în memorii, era lesbiană şi o concepuse pe Helen în mod mai curînd întîmplător, foarte probabil cu amantul mamei ei. Cartea e, într-o bună parte, o căutare pasionantă, febrilă, angoasată a originilor. Olivier Todd face studii la Cambridge şi la Sorbona, lucrînd apoi, pentru scurtă vreme, ca profesor. Helen Todd a trăit cîţiva ani după război şi în final s-a căsătorit cu Ernest Spirt, zis Claude Sernet, poet francez (mediocru) de origine română, fratele Colombei, soţia lui Ilarie Voronca. Trecut prin suprarealism, Sernet aderase la partidul comunist francez şi devenise un practicant al realismului socialist. Era, bineînţeles, foarte apreciat şi cultivat la Bucureşti. Portretul lui Sernet, poreclit şi Nesty sau Nesticot, e în tuşe groase, de un pitoresc crud. Todd se căsătoreşte foarte tînăr, la nici 20 de ani, cu Anne-Marie, fiica lui Paul Nizan, scriitorul şi eseistul mort pe front, în 1940, şi înfierat de comuniştii francezi drept "trădător" şi "renegat" pentru faptul de a fi denunţat pactul germano-sovietic. Prima iubire, marea iubire, iubirea unei vieţi? Şi da, şi nu. Olivier Todd o evocă mereu pe Anne-Marie cu nedezminţită afecţiune. Dar era, cum se spune, "un homme