Nume de străzi (IV)
Nu mă aşteptam să mai am de adăugat la acest subiect informaţii noi sau reflecţii post-scriptice, cînd mi s-a semnalat într-o revistă britanică, despre a cărei prezenţă în bibliotecile noastre nu am cunoştinţă, un articol care ne interesează. Un geograf de la Liverpool, domnul Duncan Light, a publicat în 2004, în Journal of Historical Geography, observaţiile sale despre numele de străzi din Bucureşti între anii 1990-1997 cu un subtitlu referitor la modificările aduse de schimbarea post-socialistă. Asemenea cercetări s-au făcut şi în Berlinul de Est, şi în spaţiul contestat al Irlandei, ba chiar în Uzbekistan, după exemplul celor care au urmărit, în ţări africane, reacţia postcolonială. Ca unul care a fost implicat în schimbările de la Bucureşti, luînd parte vreo 3-4 ani la lucrările Comisiei însărcinate de Primărie cu misiunea de a revizui nomenclatorul străzilor Capitalei, mă simt îndemnat să rezum şi să comentez studiul acesta. O transformare ca aceea al cărei semnal l-au dat cîteva zile din decembrie 1989 presupune o reconfigurare a spaţiului şi a istoriei. Prin alegerea unor nume de străzi se insinuează o redefinire a identităţii naţionale şi a trecutului naţional. Pe această cale, regimurile postsocialiste şi-au afirmat valorile. Dacă rezultatul a fost hibrid este fiindcă s-au confruntat tendinţe diferite, chiar opuse. Presiunea care impunea schimbarea a fost mai puternică decît în alte ţări: faţă de 80 de străzi la Berlin, în contextul reunificării, şi 153 la Moscova, capitale mult mai mari, la Bucureşti au fost redenumite 288 de străzi, dintr-un total de 4369, ceea ce reprezintă doar 6,6%. Cele mai numeroase schimbări au avut loc imediat după colapsul dictaturii: 122 în 1990. În 1993 s-au mai schimbat 44 de nume, după care elanul s-a epuizat, ca în 1997 înnoirea să se reducă la numai 6 străzi. "Nou" însemna adesea vechi: intenţia era de a restaura numele tradiţionale. Aşa se face că, de pildă, Ana Ipătescu a trebuit să-i restituie locul său lui Lascăr Catargiu. Ce n-am auzit pe urmă? Că sîntem misogini sau reacţionari... În realitate, eroina de la â48 intrase în vulgata istorică a regimului comunist; pînă şi în manualele şcolare, o ilustraţie o arăta cu pistoalele în mîini, conducînd eliberarea guvernului revoluţionar. L-am lăsat, în schimb, pe bărbatu-său, generalul Ipătescu, al cărui nume îl poartă o străduţă de trei-patru case, pe lîngă Calea Moşilor. O răsbotezare mai radicală a străzilor fusese cea prin care comuniştii legitimaseră ordinea lor politică pentru două generaţii, cu un panteon simbolic în care ajunseseră să figureze post-mortem Groza şi Gheorghiu-Dej şi sateliţii lor Sălăjan şi Moghioroş. Unele nume puse atunci erau de un ridicol irezistibil: strada Turnătorilor se putea înţelege şi altfel decît ca un omagiu adus metalurgiştilor. Altele au rămas din nebăgare de seamă. De exemplu, o intrare, undeva, între blocuri, se cheamă şi acum Suren Spandarian, după unul din primii tovarăşi de luptă ai lui Stalin. Din calendarul oficial, 16 februarie, 6 martie, 11 iunie, 30 decembrie trecuseră pe plăcuţele de la răspîntii, pentru a se întipări mai adînc în mintea oamenilor. Bineînţeles, nu orice personalitate, agreată în acea epocă, a fost victima decomunizării: Dobrogeanu-Gherea şi-a păstrat strada, deşi fanaticii i-au înlăturat bustul pentru vreo săptămînă. Comemorarea Revoluţiei era obligatorie; de aceea, generalul Milea, al cărui rol a rămas totuşi neclar, şi un număr oarecare de eroi minori au fost onoraţi. Basarabia, Cernăuţi, Herţa, Hotin formează o geografie iredentistă, dar şi la Budapesta există străzile Covasna şi Harghita. Dînd unor străzi numele lui Goga, Eliade şi Noica, nu ne-am gîndit decît la meritele lor literare sau intelectuale, dar domnul Light îi cunoaşte doar ca antisemiţi. Dacă ar şti că, într-o vreme, nu-mi permiteam să lipsesc de la şedinţele Comisiei ca nu cumva să fie adoptată propunerea, susţinută de Partidul România Mare, de a-i consacra un bulevard mareşalului Antonescu... Mai sîntem mustraţi şi pentru absenţa minoritarilor, dar nume de poeţi maghiari nu lipsesc (Ady Endre, Petöfi Sándor), iar un "Roma" ar fi fost greu de găsit. Femei? Literatura noastră ar fi avut destule candidate. Nu ştiu dacă şi actriţe, dar actori au intrat cu duiumul, fiindcă unul din membrii Comisiei, dramaturg, avea relaţii cu lumea teatrelor. Aş adăuga că soluţia neutră, apolitică, era a geografului nostru, domnul Iordan, pe care, mai tîrziu, PNŢ l-a numit prefect de Bucureşti, şi care avea totdeauna o rezervă de rîuleţe şi sate cu care să botezăm străzile.