Nu mai înţeleg nimic din Ungaria asta
Cu vreo cîţiva ani în urmă, mergeam în „ţara vecină şi prietenă“cu sentimentul clar că de acolo începe lumea civilizată la care aspirăm şi noi pe-aici. Ardelenii, crişenii, bănăţenii călătoresc frecvent în Ungaria şi văd lucrul ăsta ca pe unul foarte firesc. E un tip de cultură în care au trăit, un fel de a fi şi de a vedea lumea, influenţat în mult mai mare măsură de valorile civilizaţiei decît de – altminteri consistentele – antipatii şi rîci apărute de-a lungul istoriei. În partea de vest a României e perfect firesc să te urci în maşină şi să dai o fugă pînă în Ungaria, la cumpărături. Acolo, magazinele de calitate s-au deschis cu mult înainte de a apărea micile bucurii capitaliste şi pe străduţa noastră. La fiecare sfîrşit de săptămînă, noile locuri cu bazine de înot, saune, parcuri de distracţii şi hoteluri ieftine de la Hajdúszoboszló sînt luate cu asalt de românime. Timişorenii şi arădenii îşi fac cumpărăturile, deseori, în cel mai firesc mod cu putinţă, la Szeged. Cine îşi permite merge acolo şi la consulturi medicale, tratamente, operaţii mai complicate, pentru că „e mult mai sigur, mai civilizat, şi eşti tratat cu respect“. Sălăjenii, bihorenii, sătmărenii fac acelaşi lucru, dar la Debrecen. Ani în şir am făcut naveta la Budapesta, alături de sute şi mii de români care mergeau – şi mai merg şi acum – la concerte. Acolo, treaba asta a început de multă vreme, iar Budapesta face parte din traseul obişnuit al turneelor. Ungaria e o ţară în care se mănîncă şi se bea bine, unde fiecare palmă de pămînt e lucrată şi delimitată cu grijă, unde există o preocupare serioasă pentru felul în care arată locurile şi pentru legarea de restul Europei prin drumuri şi autostrăzi. Oricum ai da-o, oricît ai fi de daco-roman rătăcit între aburi de xenofobie sau încăpăţînare tîmpă, cînd treci graniţa dincolo, „la ei“, recunoşti că „stau mult mai bine decît noi“. Bine, hai, nu
mai bine – asta ar însemna că Germania e din alt sistem solar –, ci, pur şi simplu,
Asta ca să nu-i supărăm definitiv pe patrioţii vigilenţi.
Şi, pentru că tot i-am amintit pe supărăcioşii care găsesc mereu cîte ceva de criticat cînd e vorba de Ungaria, să mai punem la socoteală şi faptul că – fără să uităm traumele istoriei – cultura acelui spaţiu ne-a încălzit binişor, de multă vreme încoace, şi ne-a fost de mare folos în construcţia „spiritului de peste munţi“. Un spirit despre care se face destul de multă bătaie cu cărămida în piept, printre unii compatrioţi din Transilvania, dar care îşi are o bună parte din rădăcini în influenţa pe care vechiul Imperiu de la Vest a avut-o asupra acestor locuri.
Însă, de la o vreme, în ţara vecină au început să se întîmple lucruri neaşteptate. Ungaria părea plecată ca din puşcă spre civilizaţie. Bun; tembeli cu mustăţi cît salamul de Sibiu, rătăciţi penibili care-şi pun uniforme şi costume ca la carnaval, dîndu-şi aere războinice, se găsesc peste tot în lumea largă. Dar imaginea de ansamblu a Ungariei era una extrem de bună – o ţară cam plată ca relief, dar foarte îngrijită şi cochetă, cu una dintre cele mai frumoase capitale ale Europei, plecată definitiv şi hotărît pe drumul civilizaţiei şi al democraţiei. Unii dintre noi îi invidiam pe unguri pentru felul în care o luaseră la sănătoasa spre Occident. Asta pînă în ultimii ani, cînd treburile au început să o ia razna.
Ieşirea din criză a Ungariei a fost foarte grea şi a lăsat urme adînci. Pe maghiari, criza i-a zguduit foarte serios. Iar atunci cînd o duceai bine şi, dintr-odată, o duci foarte prost, începi să ai vedenii şi să te superi pe toată lumea. Mai vine şi cîte un demagog cu fiţe la putere, care îţi pune mintea pe bigudiuri, şi gata-i atacul de panică. Începi să te agiţi, să fii antipatic şi să ameninţi în stînga şi-n dreapta. În Ungaria, industria de co-producţii şi cea a locaţiilor de filmare, o afacere care începuse excepţional, a fost suguşată şi… naţionalizată cumva. Americanii şi-au luat bagajele şi s-au dus prin alte părţi. O sumedenie de alte afaceri, care mergeau bine, s-au prăbuşit sub viziunea „practică“ şi „patriotică“ a unei puteri care joacă o carte extrem de periculoasă. Presa geme sub o cenzură incredibilă şi o presiune neverosimilă pentru Europa de la ora asta. Un soi de autoritarism coafat şi machiat, cu moţuri de creme nostalgic imperiale, şi cu un soi de rubaşcă, cică luată „la sanchi“, dar despre care unii zic că e pe bune. O bizarerie care ar putea fi ridicolă, dacă n-ar fi periculoasă. Iar vestea asta cu ideea de a taxa Internetul, o veste care a scos în stradă zeci de mii de maghiari, a umplut paharul.
Despre puterea de la Budapesta se vorbeşte în fel şi chip. Unii spun că ciondăneala cu Europa, tensiunile fără precedent cu Statele Unite, ca şi prieteşugul cu Rusia lui Vladimir Putin sînt manevre ale unei puteri vizionare, patriotice şi extrem de responsabile. O mînă de fier care ţine ţara pe linia de plutire. În vederea unei mari crize politice europene şi a unei noi crize economice mondiale, Ungaria s-ar da bine pe lîngă Rusia, tocmai ca să se protejeze de aceasta, ştiut fiind că americanii nu s-au înghesuit nici data trecută, cînd Europa de Est avea nevoie disperată de ajutor, şi cînd Uniunea Sovietică ne-a „salvat“ din „infernul capitalist“. Alţii spun că puterea de la Budapesta e, pur şi simplu, cacialmistă, jucînd tare şi zgomotos, cu risc maxim, pe o scenă europeană extrem de fragilă şi de confuză. Un joc periculos, din care Ungaria ar putea ieşi mai rumenă în obraji, mai dodoloaţă şi mai revitalizată, dacă proiectul european eşuează şi lumea o ia razna de tot, pe aici.
Cert e că Ungaria nu mai e drăguţă şi cochetă. O umbră de tristeţe şi încrîncenare s-a aşezat peste cîmpiile alea frumos delimitate şi îngrijite.
Garantat 100%