Nu mă întreabă nimeni

Nu mă întreabă nimeni dacă-mi mai place sau nu să trăiesc în Bucureşti. Cu atît mai puţin dacă, fiindcă cutare vrea să cîştige la repezeală bani (mulţi) ori crede că aşa ar fi mai frumos (!), demolarea unei clădiri sau intervenţia prostească asupra ei nu strică înfăţişarea unui cartier care, pînă acum, a rămas apropiat de tradiţia altei vîrste a oraşului. Unii ştiu ce fac, fără să le pese, iar altora nici nu le trece prin cap că fac ce nu se cuvine. Pe strada Academiei, chiar lîngă Facultatea de Arhitectură, se găseşte Biserica "Dintr-o zi", nume care vrea să spună ce repede s-a clădit ea. O zi din anul 1702. Domnea pe atunci Constantin Brâncoveanu. Soţia sa, doamna Maria, al cărei frate, Pană Negoescu, a fost ctitorul Bisericii Enei de alături (dărîmată în 1977, pentru a face loc unui bloc), a pus să se ridice această bisericuţă, care, refăcută în 1827, a fost de curînd destul de bine restaurată. Parohul, gospodar, se vede, a împrejmuit cu un gard de fier grădiniţa din jur, ca să n-o mai spurce gunoaiele aruncate de trecători care n-au respectul faţă de un sfînt lăcaş, nici pe acela faţă de un monument al trecutului. Dar nu s-a mulţumit numai cu atît. Pridvorul se deschidea prin arce, în stilul caracteristic pentru arhitectura din Muntenia secolului al XVII-lea. Aceste arce au fost închise cu termopan, desigur "ca să nu tragă corentul"! Totul e curat, tencuit, parcă ar fi fost construit ieri. Cine, părinte, a dat voie Sfinţiei Tale să faci aşa o batjocură cu biserica Măriei Sale pe care o ai în pază? Aici nu e altceva decît ignoranţă, dar, pentru Dumnezeu, cum poate îndrăzni cineva să se atingă de un monument istoric, fiind lipsit de competenţa specialistului? De altfel, bunul simţ era de ajuns pe vremea cînd nu erau experţi. Asemenea nenorociri se întîmplă şi în altă parte. La Lungani, sat nu departe de Iaşi, dar sărac şi izolat, era un monument istoric, biserica în care, la 1830, s-a înmormîntat stăpînul de atunci al moşiei, vornicul Iordachi Drăghici, sub o lespede cu un epitaf în versuri. N-o mai văzusem din 1966. Acum doi ani, mi-am făcut drum pe acolo şi am descoperit că preotul a tras o şapă de ciment peste vechea pardoseală, aşa încît mormîntul acestui răs-străbunic care a vrut să dea o Constituţie Moldovei va rămîne pentru totdeauna ascuns. În Bucureşti, în Piaţa Romană, casa doctorului Nanu-Muscel şi a profesorului Socrate Lalu, despre care am mai scris cînd se dărîma imobilul din fundul curţii, continuă să fie părăsită, pustie. Nu numai că, în faţă, o reclamă luminoasă o acoperă pe jumătate, deşi utilitatea ei pentru progresul comerţului ar fi fost aceeaşi oriunde, dar, cu ferestrele sparte ori deschise în bătaia vîntului, paragina roade din pereţi. O clădire dintre cele mai frumoase este astfel dezonorată. Amoraşii de pe fronton se fărîmiţează, bucată cu bucată. Scara de la intrare a fost de curînd sfărîmată şi ea: treptele ciopîrţite zac ca o grămadă de bolovani. Cu siguranţă există planuri de a înlătura vechea casă, devenită o ruină care desfigurează piaţa, pentru a înălţa într-un loc atît de convenabil pentru afaceri, cine ştie ce zgîrie-nori.