Nu-i comoară ca alcoolul, nici distracţie ca violul

5 august 2015   IERI CU VEDERE SPRE AZI

Ca să începi bine o zi, în România, e suficient să scoţi nasul un pic, în stradă. Natura darnică şi bogăţia de nestemate stilistice ale acestui popor de artişti se vor manifesta de îndată. Aşa cum se aştern plajele paradiziace în faţa călătorului vrăjit de frumuseţe, în atolii Pacificului sau pe ţărmurile insulelor din Marea Caraibilor, aşa cum Divinitatea te întîmpină în locurile astea cu surîsul colorat al puzderiei de fructe exotice, exact aşa îţi cad în palmă şi la noi, la orice pas, diamantele spirituale ale acestui popor vesel. Plouă cu mîngîieri de curcubeie lexicale şi adieri de apucături tradiţionale. Cum să începi mai bine o zi decît relaxat, la umbră, sub aripa de genialitate a acestui neam? 

În buricul Clujului, în prima zi a săptămînii, într-o parcare, a tras o maşină cu numere de Polonia. Urla muzica dintr-însa ca durerea şi setea de răzbunare din sufletul ciclopului Polifem. Am stat să văz şi eu comedia. Un minivan gri, răpciugos, cu toba cam spartă, dar plesnind de veselie, gata să se dezarticuleze şi să se transforme într-un morman de piese, din cauza muzicii care părea să-l rupă-n bucăţi. Nu te prindeai ce muzică era, din pricina başilor care lucrau pe frecvenţă de cutremur. La un moment dat, s-a deschis uşa din dreapta. Din norul de fum a apărut o siluetă, care a aruncat direct pe jos conţinutul unei pungi. Acum, muzica se distingea perfect. Era, evident, o înregistrare a unei nunţi, unde unul dintre bestialii noştri manelişti ţinea un mare recital. De ce numere de Polonia? N-aş şti să vă zic. Nici nu contează. Cert e că, în secunda următoare, am auzit cea mai spectaculoasă dedicaţie – evident, cu legendarul reverb! – de la facerea lumii pînă azi: „Şi, în continuare, pentru toţi din România care sînt urmăriţi general…“. 

În atmosfera asta creativă – şi nu zic „creativă“ deloc în glumă – dau o tură de net, să văd cum mai continuă reacţiile şi luările de poziţie ale compatrioţilor faţă de chestia violului din Vaslui. O dezlănţuire de… ce vrei şi ce nu vrei. Ca orice eveniment de la noi, care ne mobilizează culpabilităţile latente, mîndria patologică, prejudecăţile îngrozitoare şi dorinţa de a ne auzi vorbind, şi-n povestea asta am turnat tot ce-am avut la-ndemînă. Adică sufletul nostru răvăşit de probleme. Dar ăsta e un lucru extrem de normal. Dincolo de obsesia naţională pentru imaginea externă, dar şi de dezinteresul faţă de cauzele care o produc, răspunsul la adresa sinistrei poveşti de la Vaslui e perfect justificat. Nu „calitatea“ luărilor de poziţie contează, ci reacţia zgomotoasă a unei comunităţi care nu-şi găseşte prea des vocea comună şi care sancţionează un fapt cu date limpezi de barbarie. 

Ceea ce e, însă, îngrozitor de trist e să vezi competiţia pentru cea mai bună, cea mai expresivă condamnare a barbariei. Nu toţi avem dreptul la a condamna ceva. Ce se bagă… cutare? Aici începe urîţenia. Dacă un interlop sau un manelist au postat fotografii pe Facebook, unde au scris că „Bărbaţii adevăraţi condamnă violul!“, s-a pornit şi cascada de miştouri, fluviul de reacţii care lasă în plata Domnului violul, problema însăşi, mutînd atenţia spre „cine zice“. Violul nu mai contează. Ce e important e să identificăm noi repede categoriile care protestează

să le miştocărim şi să reiasă că nici măcar chestia asta, protestul, atitudinea, nu e pentru oricine. Tre’ să fii fin şi educat ca să te califici pentru aşa ceva. Cum ar veni, dacă tu faci împăduriri şi militezi pentru un mediu înconjurător sănătos, altcineva nu se mai califică pentru treaba asta. Locul s-a ocupat. Sau, în cel mai bun caz, tu eşti cel mai autentic împăduritor, restul sînt nişte simulanţi ordinari care s-au luat după tine. 

Cîţi nu s-au găsit să înjure orice ieşire în stradă, orice protest, orice luare de atitudine? Preocuparea cea mai importantă e să contabilizezi cine iese la protest, să fii tu primul care zice că sînt protestatari de serviciu, fără să pricepi, prostalăule, că exerciţiul social, în sine, e important, nu detaşarea ta netă din grupul tipilor de spirit, care bagă un mişto şi fac să se amuze copios gaşca de „cunoscători“. În rest, înjură-i pe hipsteri, cum ies ei la marş şi la protest, cu pălăriuţele lor, cu pet-urile lor pline cu pietricele, şi apucă-te să te dai antropolog cu flatulenţe de mare fineţe, care-ţi spune el cum e treaba şi cum iese lumea la chestii sociale ca să-şi umple goluri identitare. Ca, după aia, să plîngi mioritizant, evocînd Mioriţa însăşi, descoperind firoscos tocmai lipsa de solidaritate comunitară de aici, lipsa de atitudine, neimplicarea în proiecte mari, în viziuni, în cauze care să adune în jurul lor părţi cît mai mari ale comunităţii. 

În schimb, e mai mişto să vorbeşti despre „ăia de la Vaslui, care, oricum, sînt toţi la fel, nişte troglodiţi, vai de steaua lor… Ca toată Moldova, nene!“ Asta te scoate urgent din „oximoronul“ românesc. Că şi asta cu „oximoronul“ e tare la modă în discursurile contemporane. Bagi cuvinţelul magic şi, dintr-odată, te califici şi tu să ai păreri despre alţii, care merg cu „turma“, nu ca tine, să ocupi un locşor greu cîştigat, la masa observatorilor. 

Cum să găseşti solidaritatea şi entuziasmul participării la o mişcare socială în interesul tuturor, dacă prima întrebare pe care o adresezi e „OK. Cine mai participă? Dacă vin şi papagalii ăia cu pălăriuţe, eu nu vin.“ Şi nu e OK să condamni violul tu, o fineţe de ’telectual nihilist, dacă face asta şi un burtos cu trei cefe, din puşcărie. Nu poţi avea aceeaşi părere cu „urangutanul“ ăla. Te descalifici. Lasă, nenică, nu te descalifica tu! Se recalifică violul. Zilnic. Şi şpaga. Şi abuzul aleşilor. Şi driblarea legii. Şi facerea chisăliţă a clădirilor de patrimoniu. Şi chelirea pădurilor. Şi ororile din spitale. Şi căpierea din educaţie. Merge banda!  

Garantat 100%

Mai multe