"Nu este aici nici un copil! Şi nici n-a fost vreodată!"

11 decembrie 2013   IERI CU VEDERE SPRE AZI

O lume conservată perfect în propria obsesie a… conservării. O curăţenie absolută şi o precizie de mecanism atomic pun în mişcare tot ceea ce e aparent. Casa deschisă oaspeţilor, tapetul fără cusur, subtila ramă de epocă în care e încadrată povestea, costumele impecabile ale celor care populează casa, obiectele decorative de calitate – un interior burghez, fascinant în perfecţiunea de diamant a detaliilor care compun spectacolul imaginii sale. Un spectacol vizual deloc luxuriant, neplimbat prin aromele năucitoare ale abundenţei, ci trecut printr-o economie de mijloace care incită imaginaţia.  

Totul e ca un trup gol, fremătînd în ceaţa voalului. Din cîteva lucruri bine alese şi arătate, după deschiderea cortinei, în faţa spectatorului se dezvăluie camera de zi a unei familii burgheze. Nu înainte de a-l descoperi pe stăpînul casei, umblînd încins pe sub fustele care ascund formele rubensiene ale servitoarei. E o zi normală. Trebuie să sosească oaspeţii. Între timp, o erecţie fugară îl forţează pe stăpînul casei s-o înghesuie la perete, un pic, pe servitoare, încercînd să scape cumva de presiunea venită din adîncurile fiinţei.  

Scena se petrece sub privirea lui Victor, copilul familiei, sărbătoritul care împlineşte azi 9 anişori, dar şi 1 metru şi 81 de centimetri înălţime. Pentru că, da, aparent, totul e impecabil, totul e strălucitor de limpede, mai puţin proporţiile generale ale imaginii care palpită sub ochii spectatorului. Aici e alt spectacol. Tot ce e perfect în detalii matematic plasate – cînd le vezi la locurile lor – se schimbă cînd acestea devin părţi ale imaginii generale. Cînd detaliile încep să… joace. Pentru că, pe cît de diamantină e perfecţiunea lor, pe atît de disproporţionată e viziunea ansamblului în care se adună totul. Camera pe care o vezi în faţa ochilor e, de fapt, un joc pervers al dimensiunilor. Şi, de aici, un imens spectacol al distorsiunii, al lăbărţării şi comprimării, al pierderii reperelor de orientare în spaţiu şi al căderii în sinele umbros al fiecăruia. O cădere despuiată de orice pretenţie a introspecţiei. E saltul în bolboroseala pulsiunilor ţinute sub capac de bariera ruşinii şi de eticheta epocii.

Şi, dacă aş vrea să fac un deserviciu spectacolului despre care e vorba aici, aş spune povestea mai departe. Aş povesti ce se vede pe scenă. Or, starea care se instaurează acolo tocmai asta îţi dictează să nu faci. Pentru că fineţea felului de a spune povestea textului Victor sau copiii la putere, de Roger Vitrac, se bazează enorm pe construcţia tensională şi pe lucrul de bijutier al regizorului şi al actorilor. A povesti faptele e ca şi cum ai deschide cutia magicianului şi ai pune-o sub lumina unui reflector puternic. Dacă-ţi doreşti să împarţi cu alţii starea pe care ţi-o dă sublima indiscreţie de a vedea intimitatea unei lumi care o ia razna, nu povesteşti faptele care se petrec pe scenă. Ci, poate, tocmai starea pe care o atingi, atunci cînd asişti la aşa ceva.

E un spectacol nu foarte comod pentru unii dintre noi, prin natura subiectului care poate părea artificializat, forţat în limitele verosimilităţii lui. Însă asta se întîmplă pentru că zona lui de adresare se situează într-o teatralitate care evadează spre un soi de suprarealism măsurat, negociind continuu limitele realului. Nu e deloc obligatoriu să ştii povestea de viaţă a autorului şi destinul în timp al textului său. După cum nu e deloc obligatoriu să vii înarmat cu vreo recapitulare a listei moravurilor unei anumite epoci. Spectacolul te preia de la bun început şi te duce, printre stări foarte diferite, într-un spaţiu al receptării în care rîsul se pierde în strîngere de stomac, iar privitul prin gaura cheii se întoarce asupra celui care priveşte. Iar distorsiunile spaţiului în care se petrece povestea –  cînd mare şi mic, aproape şi departe îşi pierd semnificaţiile – se lăţesc chiar şi peste lumea artelor spectacolului, amestecînd genurile şi născînd surprize memorabile.  

Actorii Teatrului Maghiar de la Cluj se dau pe mîna regizorului Silviu Purcărete cu o plăcere şi cu o dedicare greu de relatat în cuvinte. Performanţa lor nu stă doar în disciplină şi în cultul pentru ceea ce fac, ci şi în bucuria de a traversa – împreună cu regizorul, cu scenograful Dragoş Buhagiar şi cu compozitorul Vasile Şirli – o experienţă teatrală fascinantă. De la complexitatea partiturilor muzicale pe care le au de executat, pînă la felul în care umplu şi dau viaţă spaţiului scenei, actorii maghiari de la Cluj sînt, pur şi simplu, minunaţi. Ei sînt o parte esenţială a unui spectacol de excepţie, care îşi aşteaptă publicul. Un spectacol care aminteşte, extrem de subtil, de imaginea iconică a unui mecanism impecabil, pornit în urmă cu mulţi ani, şi numit Cîntăreaţa Cheală. 

Victor sau copiii la putere de Roger Vitrac. Un spectacol de Silviu Purcărete. Scenografia: Dragoş Buhagiar. Muzica: Vasile Şirli. Cu Dimény Áron, Kató Emöke, Varga Csilla, Albert Csilla, Szücs Ervin, Vindis Andrea, Biró József, Kézdi Imola şi Molnár Levente. Traducerea în limba maghiară: Vinkó József. Data premierei: 29 noiembrie 2013. Teatrul Maghiar de Stat, Cluj.  

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.

Mai multe