Noii Zei

„Lagărul propriu-zis al «Casei Republicii» sau «Şantierul» se întinde pe o suprafaţă de aproximativ patru kilometri pătraţi de-a lungul Cheiului Dîmboviţei, pe partea dreaptă, distanţa dintre staţiile de metrou «Piaţa Unirii» şi «Eroilor» constituind latura de bază a acestui perimetru. Sînt aici, de fapt, mai multe şantiere: Şantierul Bulevardului, Şantierul Casa Ştiinţei, Şantierul Casa Republicii şi altele, dar timpul presînd, centrul de greutate s-a mutat în întregime asupra ultimului. Cercetări ulterioare vor descoperi, desigur, adevărata «arhitectură» a acestor lagăre (fiindcă sînt aici mai multe lagăre) supuse atentei supravegheri a sinistrei DICCT (Direcţia Investiţii-Construcţii şi Cazare Trupe), care nu trebuie confundată cu DLEN-ul (Direcţia Lucrări în Economia Naţională). De fapt, diferenţa e pur birocratică, fiindcă în realitate ambele urmăresc acelaşi lucru: munca forţată. Multe din lagărele DICCT-ului (aflat sub comanda generalului-locotenent Bogdan) au fost înfiinţate la ordinul direct al dictatorului. (...) 

Cînd am intrat pentru prima oară în incinta şantierului am fost uluit. Era o zi înăbuşitoare de iunie, soarele mă ardea prin bluza de vară. Maşini de tot felul intrau şi ieşeau ridicînd nori de pulbere albă, macatele gigantice, cum nu mai văzuserăm nicăieri, îşi agitau braţele undeva sus, în cer. Totul era colosal, inuman. Pămîntul vibra scuturat de uriaşe zgomote subterane, de parcă Vulcani nevăzuţi ar fi lucrat la adîncuri armele unor zei noi, zgomotul asurzitor al ciocanelor pneumatice se îmbina cu scrîşnetul cupelor de excavator şi cu strigătele oamenilor. În faţa mea, imensă, prinsă într-un păienjeniş monstruos de schele metalice se înălţa «Casa Republicii».“ 

Ioan Popa, Robi pe Uranus, Humanitas, 1992 

Pe aceeaşi temă, „antinostalgia“ din nr. trecut; interviul „Şi pietrele vorbesc...“ din nr. 345.