Nobel, eterna poveste

16 octombrie 2008   IERI CU VEDERE SPRE AZI

În urmă cu peste două decenii, cînd Claude Simon lua Premiul Nobel pentru literatură, Angelo Rinaldi a publicat un vitriolant articol, în care spunea printre altele că evenimentul reprezintă (rezum) una dintre cele mai cumplite lovituri care afectează grav imaginea Franţei. Temutul critic (ajuns între timp academician) scria atunci în L’Express şi îl detesta pe Claude Simon, pe care îl socotea ilizibil. Şi fiindcă veni vorba: oare cine îl (mai) citeşte astăzi pe Claude Simon? Nu am găsit, în selecţia (masivă) de cronici pe care Rinaldi a tipărit-o în 1999 (Service de presse, Plon) nici un text despre vreo carte a lui Le Clézio. Nu cunosc, aşadar, opinia criticului despre autorul Procesului-verbal; pot face doar supoziţii privind absenţa acestuia din volumul citat. Nu am întîlnit pînă acum în presa franceză o reacţie asemănătoare şi cred că e foarte puţin probabil ca ea să se producă (oricum, Rinaldi pare să fi abandonat, de cîţiva ani, activitatea publicistică). La noi, Nicolae Manolescu a avut, într-o mică anchetă făcută printre scriitorii români, o reacţie severă: nu, Le Clézio nu merita premiul, nu e un mare scriitor, şi nu e drept să-l primească într-un moment cînd Franţa îl are pe Michel Tournier. E posibil ca unii dintre confraţii săi de la Paris să gîndească la fel, chiar dacă n-o spun cu voce tare. Pe de altă parte, să nu uităm (de altfel, ni se reaminteşte în toate comunicatele de presă) că Le Clézio a fost decretat în 1994 de revista Lire (în urma unui sondaj), "cel mai mare scriitor (contemporan, fireşte, n.m.) de limbă franceză", un adevărat "auteur-culte". Despre justeţea acordării Premiului Nobel cutărui sau cutărui scriitor s-a discutat şi se va discuta, cu siguranţă, la infinit. "Erorile" au fost numeroase. Cînd îi dai Premiul Nobel lui Dario Fo sau Elfriedei Jelinek, nu-ţi rămîne decît să ridici braţele în semn de stupoare şi neputinţă. În definitiv, avem a face cu un fel de loterie, ce uneori aduce a cacialma. Hazardul, interesele, raţionamentele extra-literare joacă, de cele mai multe ori, un rol decisiv. Tot făcînd speculaţii pe tema aceasta, riscăm să dramatizăm inutil un eveniment care nu merită, cred, chiar atîta atenţie. Motivaţiile Academiei Suedeze se cunosc: Le Clézio este "exploratorul unei umanităţi aflate dincolo de civilizaţia dominantă şi dedesubtul ei", este "scriitorul rupturii, al aventurii poetice şi al extazului senzual". În primele declaraţii, luate "la cald", Le Clézio a spus lucruri mai degrabă banale: trebuie să continuăm a citi romane pentru că ele sînt un mijloc bun de a cunoaşte lumea actuală, romancierul nu e nici filozof, nici un tehnician al limbajului, ci e cel care scrie şi pune întrebări, a apreciat că este un scriitor angajat în sensul că îl indignează injustiţia şi violenţa. Le Clézio e un om de stînga, şi nu numai prin preocupările sale ecologiste, deşi se fereşte să facă declaraţii politice. Se spune că nu citeşte niciodată presa şi nu ascultă radioul. E un singuratic şi în acelaşi timp un neobosit călător. A fost considerat dintotdeauna un personaj enigmatic, ce exercită un soi de fascinaţie tulburătoare şi inefabilă, nu în ultimul rînd prin faptul că e un bărbat care arată superb. Din interviurile pe care le-a dat reiese că printre scriitorii lui preferaţi se află Conrad, Stevenson, Chandler, Salinger, Jack London, Stendhal, Goethe, Michaux. La care se adaugă Lautréamont, despre a cărui operă şi-a făcut teza de doctorat. Nu ştiu cîţi cititori are Le Clézio în Franţa, nu cunosc tirajele numeroaselor sale cărţi. Cu siguranţă însă că e vorba de un public cultivat. Scriitorul a început printr-un roman ce denunţa societatea zisă "de consum" (este caracterizat şi astăzi drept "un duşman al Occidentului materialist"). Nu e un scriitor facil, dimpotrivă (las la o parte Diego şi Frida, care a fost şi ecranizat). Cunoaşte secretele limbii, dovedeşte o impecabilă "maîtrise" a scriiturii. O serie de teme sînt recurente: căutarea civilizaţiilor pierdute şi a celor marginale, obsesia singurătăţii, dar şi dorinţa de comunicare cu alţii, oscilarea între bucurie şi durere, idealul unei armonii între om şi lume, tentaţia de a se "topi" în materie, în infinit, tensiunea dintre timp şi spirit, dintre unic şi multiplu, dintre voinţa de a trăi intens şi mirajul morţii etc. etc. Cele cîteva lucruri spuse aici n-au nici o legătură cu întrebarea dacă Le Clézio merita sau nu Nobelul. Chestiunea e închisă. Un răspuns îl va da poate, aşa cum s-a mai întîmplat, posteritatea. Recomand celor care doresc să-şi facă o idee mai clară despre personalitatea şi opera lui Le Clézio cartea sa Extazul material (L’Extase matérielle, 1967). Găsim acolo un fel de autoportret, cînd liric, cînd dureros de lucid, o radiografie a obsesiilor, bucuriilor şi spaimelor sale. Elogiul prezenţei, al viului stă alături de conştiinţa limitelor şi de un soi de acceptare patetic-jubilatorie a morţii. Pe alocuri, am avut senzaţia unei replici la celebrele (dar uitatele) Nourritures terrestres ale lui Gide. Să-l lăsăm însă, chiar dacă e vorba doar de cîteva "eşantioane", pe scriitor să vorbească: "Nu vom fi niciodată învingători. (...) Nu ne rămîne decît să învăţăm, să explorăm, să recunoaştem încetul cu încetul domeniul durerii noastre"; "Numai în provizoriu, în instabilitate, în confuzie, în ignoranţă stau ascunşi germenii adevărului"; "Moartea este speranţa oamenilor" "Am dorit durerea (...) Am dorit ura pentru a iubi, şi iubirea pentru a urî (...). Şi am dorit moartea, pentru a putea îndrăzni să mă fi născut"; "... Tăcerea este împlinirea supremă a limbajului şi a conştiinţei. Tot ceea ce vorbim sau scriem, tot ceea ce ştim servesc doar pentru asta, cu adevărat numai pentru asta: tăcerea".

Mai multe