Ne dopăm, Măria Ta!

Simpla tastare pe Google a sintagmei „art in sports“ dă, nici mai mult, nici mai puţin de 916 milioane (!) de rezultate. Cîtă vreme folosim cu dezinvoltură cuvîntul „artă“, extinzîndu-i continuu aria de semnificaţie, normal ar fi să acceptăm şi consecinţele acestui proces de extindere. Pentru că „artă“ şi „fairplay“ nu sînt tocmai cele mai compatibile noţiuni cu putinţă. Dorinţa, nevoia, foamea de spectacol presupun o permanentă creştere a dozei de autenticitate a ceea ce vedem. Iar doza aceasta se obţine prin rezultate, intensităţi, performanţe din ce în ce mai înalte. Publicul spectacolului sportiv – adică o imensă parte din suflarea omenească de pe această planetă – vrea să vadă această intensitate în cele mai invizibile dimensiuni ale sale. De aici şi performanţele tehnice uluitoare ale spectacolului sportiv transmis la televizor. Reluările halucinante ale unor momente ale competiţiei, detaliile incredibil de precise ale efortului individual, muşchi şi tendoane care performează coregrafii anatomice sfidînd definiţia verosimilului, toate acestea fac deliciul formatelor contemporane ale spectacolului sportiv.

Într-un anume fel, noi sîntem cei care îi propulsăm pe sportivi spre marile rezultate. Energiile gigantice, acest suflu copleşitor al susţinerii directe sau indirecte a favoriţilor noştri îi poartă, cumva, spre performanţă. Spre poziţia de campion. Spre „Olimpul“ sportului, care primeşte, odată cu fiecare mare înfruntare, o nouă generaţie de zei. Zeii aceştia sînt, într-o mare măsură, rezultatul foamei noastre obsesive de a vedea în cele mai mici detalii personajele spectacolului sportiv la care asistăm. Iar spectacolul propriu-zis nu mai e suficient. Ca în cazul actorilor, ca în cazul oricărei vedete, vrem să ştim, să vedem, să fim la curent – în modul cel mai precis – şi cu viaţa acestor personaje. Să cunoaştem cele mai mici amănunte ale existenţei lor. Ei devin părţi importante din vieţile noastre. Sîntem suporteri. Mai mult sau mai puţin împătimiţi. Suporteri care trăiesc şi prin intermediul acestor zei ai sportului. Urlăm purtaţi de entuziasm, suferim sau ne bucurăm, cîntăm în galerii tunătoare, ne contrazicem zgomotos, susţinînd favoriţii noştri în faţa unora care se închină altor zei, sau, pur şi simplu, fremătăm în faţa televizoarelor, dar tragem cu disperare de acest spectacol, în aşa fel încît să ocupe o parte cît mai mare din vieţile noastre.

Evident, nu noi alergăm, nu noi driblăm, nu noi vîslim în ambarcaţiunile care taie apele în timpul marilor competiţii, şi nu noi pedalăm, „căţărîndu-ne“ pe munţii aceia care par imposibil de urcat cu o bicicletă. Dorinţa sinceră, nevoia autentică de a face performanţă, spiritul de competiţie, obsesia de a învinge, sportivul ca atare, toate astea există. Ceea ce s-a modificat radical, sau ceea ce noi toţi am modificat categoric este felul în care înţelegem sportul. Acesta nu mai e întrecerea, ci spectacolul întrecerii. Iar atunci cînd aceasta devine spectacol în deplinătatea sensului, în afară de actori, trebuie să acceptăm şi existenţa regizorului. După cum, dacă spectacolul urmează un anumit format, trebuie să acceptăm şi existenţa producătorului. Iar de aici încolo, discuţia urmează un curs în care valorile pe care le considerăm clasice în ideea de sport trebuie să accepte apariţia unor vecini noi în „zona rezidenţială“ în care locuiau pînă acum doar etica, morala, spiritul de fairplay.

Numai că ideea de spectacol sportiv nu e deloc nouă. După cum nici statutul social al campionului nu e o invenţie a showbiz-ului. Asta dacă showbiz-ul însuşi o fi vreo noutate. Cert e însă faptul că, din negura timpului, campionul se bucură, pe foarte bună dreptate, de o poziţie socială privilegiată. Ceea ce s-a schimbat radical în contemporaneitate sînt anvergura şi, mai ales, gramatica imaginii publice a campionului. Iar aici e o bună pîine de mîncat pentru o cercetare sistematică. Însă, dincolo de discuţii mai mult sau mai puţin amuzante, în care se aminteşte despre „înfruntarea triburilor moderne“ şi despre „sport ca supapă a echilibrului social“, rămîn cîteva certitudini. Folosirea unui anumit tip de „hrană a campionului“, inventarea şi reinventarea unor elemente de echipament care sporesc avantajul, diferitele poţiuni – evident, care mai de care mai secrete – destinate revigorării spectaculoase a organismului vlăguit de intensitatea şi durata efortului, toate acestea sînt extrem de departe de a fi noutăţi.

Schimbarea gramaticii imaginii campionului a adus după sine, după cum era firesc, şi o schimbare a naturii şi dinamicii vieţii din interiorul comunităţilor de sportivi de mare performanţă. Interesul direct al victoriei ca manifestare pură a spiritului de competiţie, s-a transformat în ceva extrem de complicat. Aici nu mai sînt doar luptele simple ale orgoliilor competitorilor, dorinţa de autodepăşire sau măsurarea puterilor între partenerii de întrecere. Jocurile rezultatelor, calculele savante ale strategiilor de joc matematic în acumularea de puncte, poziţionările în urma unor convenţii complicate ale procesului de evaluare sînt, la rîndul lor, alte elemente care schimbă natura însăşi a competiţiei. Spectacolul sportiv se desfăşoară în conformitate cu un vast set de scenarii. Iar ceea ce-i refuzăm sportivului actual, fără s-o recunoaştem făţiş, e tocmai statutul său de… artist, de personaj al acestor scenarii. Însă, cu o ipocrizie inimaginabilă şi în deplină complicitate tacită cu personajul, cerem „să fie show!“

Într-un interviu excelent – realizat de colegul şi prietenul Radu Naum –, ciclistul danez Michael Rasmussen vorbeşte despre anvergura şi presiunea realităţii dopajului. După cum era firesc, nu se vorbeşte despre un caz izolat, ci despre o practică. Dar, despre dimensiunile psihologice ale acestei practici, în numărul de săptămîna viitoare.