Năravuri bune şi năravuri rele
La 1813 se tipărea la Buda
Dimitrie Ţichindeal se numără printre autorii cei mai apreciaţi în epocă. Pentru Ioan Heliade Rădulescu şi, mai tîrziu, pentru Mihai Eminescu, acest preot şi dascăl din Banat este un erou. Lucrările sale sînt citite, tipărite şi retipărite, la ele adăpîndu-se o întreagă generaţie, ieşită din această clasă de mijloc. Culegerile sale de „adunări moraliceşti“ nu sînt originale, ci doar traduse şi adaptate după iluministul sîrb Dositei Obradovici, preumblător prin Europa, cunoscător de multe limbi şi cititor de multe cărţi.
Sfaturile lui Dimitrie Ţichindeal se adresează individului prins în sociabilitatea celorlalţi. Învăţăcelul urmează conduita bunelor năravuri, care poate fi lăsată deoparte doar dacă comportamentul gazdei şi comportamentul celor mari, ca rang şi poziţie în societate, sînt diferite. Invitat la masă, tînărul învăţăcel se supune unui ritual, intrînd în atmosfera năravurilor casei. Masa se deschide cu rugăciunea „Tatăl Nostru“, asta după ce mesenii şi-au spălat, în prealabil, mîinile. Jean-Baptiste de La Salle
, 1702), din care bănuim că s-au inspirat multe dintre bunele moravuri ale epocii, aşază în faţa meseanului un instrumentar minimal necesar servirii mesei „civilizat“: prosop, farfurie, furculiţă, lingură. Acestea n-ar trebui să fie împărţite, ci folosite de tînăr pe tot parcursul mesei. Ţichindeal nu pune în faţă nimic, ci doar masa plină de bucate şi, în funcţie de servirea lor, îşi organizează sfaturile, calificîndu-le de bune sau de rele.
Bunele năravuri oferă distincţie şi respectul celorlalţi, înfăţişînd privirii spectacolul trupului bine învelit şi împodobit. La masă, în adunare, la plimbare, în comunitatea umană, trupul participă la
lumii prin frumuseţea gesturilor. Toate bunele moravuri încep şi se sfîrşesc cu potolirea stomacului. Această trebuinţă a burţii domină orice altă preocupare şi se lasă folosită spre fabricarea comportamentelor civilizate. Prezenţa celorlalţi este cea care impune constrîngerile necesare unei bune conduite.
Pîinea este primul aliment care se aşază pe masă şi care aranjează bunele năravuri: „Pîinea ta nu o frînge, nici sfărîma cu mîinile, ce de nu va fi tăiată bucăţi cu cinste cu cuţitul o taie.“ O singură excepţie: nu se taie pîinea caldă sau moale. În Europa aceleiaşi epoci, pîinea parcurge drumul invers, întorcîndu-se la gestul ruperii, considerat ca fiind mult mai „civilizat“. Carnea ar trebui tăiată bucăţi cît mai mici, ca să poată fi mestecată fără a oferi un spectacol dizgraţios: „Bucăturile carele mănînci le fă mici de măsură, ca să le poţi înghiţi, iară să nu te îneci cu dînsa că prost lucru iaste a umbla gura preste măsură, cît să nu poţi înghiţi sau rumega.“ De carne se leagă alte atitudini proaste, sancţionate: „nici să iai din mîncare şi să duci la nas ca să miroseşti, apoi să mănînci“, sau „ruşine iaste şi aceasta, cînd mînînci să arunci oasele din carne sau din alte poame supt masă“, sau „urît lucru iaste şi acesta, la vrémea cinei a ţinea cuţitul tot în mînă şi a înpunge cu el în toată mîncarea şi a duce la gură mîncarea cu el“, sau „mare necinste iaste şi aceasta: a suge măduva din oase, sau, într-alt chip, a le linge sau a le roade ca cîinii, şi a le zdrobi ca să mănînci măduva.“
În jurul paharului se organizează alte bune năravuri, prin sancţionarea celor curente, judecate ca „mojoceşti“. Un obicei al vremii prevedea ca băutura neconsumată din pahar să fie turnată în capul celui ce se sfieşte să bea pînă la fund, sau în sînul nevestii. Iată că Dimitrie Ţichindeal consemnează şi sancţionează acest obicei: „Nimănui nu face silă la beuturi; părăseşte-te de obiceiul cel prost şi mojicesc carii unii cătră priiatenii şi către iubirea de soţie fac ca vinul carele nu-l pot bea din păhar, îl varsă pre hainele celora care nu-l pot bea. Aceasta mare prostie şi mojicie iaste.“
Or, nu pare a fi o aşa mare mojicie, de vreme ce Franz Josef Sulzer o găseşte pe la marile curţi boiereşti la 1770. Participînd la un bal al curţii, Sulzer se arată scandalizat de comportamentul boierilor, descriindu-i la masă cu năravurile lor, cînd îşi toarnă unii altora vinul în cap. În scena descrisă, marele ban Dudescu varsă paharul cu vin în capul marelui vornic Pană Filipescu, gest ce se vrea o „urare neobişnuită“ în cinstea domnului, în prezenţa căruia se desfăşura scena. „Vinul a curs peste barbă şi peste blană, pînă la pămînt“ – notează, urmărind probabil cu ochii minţii lichidul roşu ce se prelinge pe obrazul boierului, invadează barba, lungă şi deasă, samurul sau cacomul giubelei. Venit dintr-o lume a bunelor năravuri, Sulzer observă mult mai uşor proastele năravuri, prezente încă pe meleagurile românilor.
Acum, zic eu, ar fi suficient o privire în jur, către noi şi către ceilalţi, pentru a observa cît de nepolitefsiţi sîntem încă.
Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860),